Portret de familie / Comuniune / Ann Patchett
Mi-am dat seama de-atâtea ori, pe propria experiență, ce impact au acțiunile adulților asupra copiilor. Un impact mut de cele mai multe ori. Simțit intens și nespus.
Când părinții sunt fericiți, copiii trăiesc această fericire, fiind zglobii și veseli, iubitori și plini de viață. Însă atunci când copiii își văd părinții nefericiți, în act de altruism înăscut, ei se închid în sine și-și creează diferite mecanisme de apărare. Pentru că atunci când părinții sunt nefericiți, ei sunt incapabili, în mod natural, să fie și să ofere iubire.
Sunt convinsă că majoritatea adulților de astăzi au trăit, copii fiind, sentimentul acestor conexiuni care par să se destrame. Și nu a fost vina părinților noștri. La baza "neiubirii" stau lucruri mult mai profunde decât ne putem închipui, cum ar fi durerea sufletească, nefericirea, lipsa sentimentului iubirii, neînțelegerea, lipsa dialogului, sărăcia etc.
Poate că nu e așa, dar conform părerii mele subiective, divorțul părinților este o dramă imensă pentru copii. Și mă refer anume la divorțurile zgomotoase, scandaloase, unde adulții se concentrează pe furia pe care-o simt și mai puțin pe alinarea durerii copiilor.
Cartea "Comuniune" de Ann Patchett, scriitoare contemporană americană, ne spune povestea unui divorț și relațiile celor două familii unite de divorț (cum sună). Se presupune că această poveste are o tentă autobiografică, mai ales că eu, ca om care scrie, știu că nu poți să scrii absolut nimic fără să nu scrii inclusiv despre tine. Eliberarea prin artă, prin scris!
Cartea începe cu o petrecere de botez, unde apare, spre surprinderea gazdei, procurorul adjunct al orașului și este totodată momentul când două familii încep să se destrame. Albert Cousins, procurorul și Beverly Keating, gazda petrecerii se îndrăgostesc la prima vedere și par să nu mai poată trăi în continuare unul fără altul. Beverly are două fete, Albert are 4 copii - 2 fete și 2 băieți și mai mult decât fericirea sau nefericirea soților divorțați, în carte se povestește destinul celor șase copii reuniți fără voia lor după divorțul părinților.
În carte sunt descrise momente tragice, dar spuse cu atâta empatie și compasiune, de parcă scriitoarea ar încerca să ne convingă să simțim îngăduință pentru oamenii din viața noastră.
Cu toate acestea, unele paragrafe descriu în câteva cuvinte imensa durere sufletească, imensul gol rămas în urma divorțului părinților, când fiecare dintre ei (părinți) se luptă pentru propria fericire încât pare să nu le pese de copii. Mai ales de copii celuilalt soț.
Cei șase copii trăiesc pe cele două maluri ale unei prăpăstii, metaforic vorbind, între mama lor și tatăl lor. Și nu pot să facă o alegere, e absurd să-i ceri unui copil să renunțe la unul dintre părinți.
"Tot timpul avusese sentimentul că-și dezamăgise tatăl pentru că locuise cu mama, în celălalt colț al țării, alături de Bert."
Frizerița mea îmi spune mereu, fiind mamă de adolescentă, că dacă reușești să construiești un pod cu copilul tău adolescent și nu un zid, atunci nimic nu mai pare imposibil.
Mă gândeam la acest lucru în timpul lecturii, adolescenții, și îmi amintesc de mine, lasă impresia că nu au nevoie de grijă și afecțiune, că independența este ceea ce-i caracterizează când de fapt au nevoie imperioasă de acceptare, iubire și încurajare, doar că li se pare copilăresc să recunoască.
Și creștem adulți cu aceleași nevoi, neîmplinite de cele mai multe ori.
"Se străduia încontinuu să fie mai bună și să facă totul cum trebuie, drept urmare începuse să scrâșnească din dinți noaptea în somn. Își mușca obrazul stâng pe dinăuntru, până i se făcuse acolo un crater, și își rupea pielițele de la unghiile degetelor mari până îi dădea sângele."
Una dintre fete, Franny Keating începe o relație de iubire cu un scriitor celebru căruia îi povestește povestea comuniunii celor șase copii uniți de divorțul părinților. Scriitorul scrie o carte, care cucerește imediat simpatia publicului, câștigă o mulțime de premii și devine un adevărat fenomen. Cartea se intitulează "Comuniune".
Unul dintre cele mai sensibile momente ale cărții e atunci când cel mai mic copil al lui Albert Cousins, argint viu fiind în copilărie și teroarea fraților și familiei sale, adult fiind, citește cartea și înțelege că e despre ei, despre el.
În copilărie, unul dintre frații săi era alergic la înțepăturile de albine. Alergic fatal. De aceea Cal purta întotdeauna cu sine pastile pentru înțepături, pentru orice eventualitate. Doar că acele pastile aveau și efect de somnifere. Pentru că acest copil - argint viu, le făcea tuturor viața un necaz (probabil suferise cel mai mult de jocul de șah dintre părinții lui), ceilalți cinci frați îl îndopau cu acele pastile cu efect de somnifer și el dormea dus cât timp ei se jucau și se plimbau prin împrejurimi.
Soarta face ca la un moment dat fratele său să fie înțepat de o albină și moare pentru că nu mai are nicio pastilă la el.
Cei șase copii se împrăștie în lumea întreagă, fiecare în căutarea propriului sine, al propriului destin, iar în nopțile cu insomnie ei toți se gândesc unul la altul și la profundele legături de iubire și loialitate, și la lipsa curajului de a transmite unul altuia toate sentimentele. Apropiați și în același timp străini!
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Când părinții sunt fericiți, copiii trăiesc această fericire, fiind zglobii și veseli, iubitori și plini de viață. Însă atunci când copiii își văd părinții nefericiți, în act de altruism înăscut, ei se închid în sine și-și creează diferite mecanisme de apărare. Pentru că atunci când părinții sunt nefericiți, ei sunt incapabili, în mod natural, să fie și să ofere iubire.
Sunt convinsă că majoritatea adulților de astăzi au trăit, copii fiind, sentimentul acestor conexiuni care par să se destrame. Și nu a fost vina părinților noștri. La baza "neiubirii" stau lucruri mult mai profunde decât ne putem închipui, cum ar fi durerea sufletească, nefericirea, lipsa sentimentului iubirii, neînțelegerea, lipsa dialogului, sărăcia etc.
Poate că nu e așa, dar conform părerii mele subiective, divorțul părinților este o dramă imensă pentru copii. Și mă refer anume la divorțurile zgomotoase, scandaloase, unde adulții se concentrează pe furia pe care-o simt și mai puțin pe alinarea durerii copiilor.
Cartea "Comuniune" de Ann Patchett, scriitoare contemporană americană, ne spune povestea unui divorț și relațiile celor două familii unite de divorț (cum sună). Se presupune că această poveste are o tentă autobiografică, mai ales că eu, ca om care scrie, știu că nu poți să scrii absolut nimic fără să nu scrii inclusiv despre tine. Eliberarea prin artă, prin scris!
Cartea începe cu o petrecere de botez, unde apare, spre surprinderea gazdei, procurorul adjunct al orașului și este totodată momentul când două familii încep să se destrame. Albert Cousins, procurorul și Beverly Keating, gazda petrecerii se îndrăgostesc la prima vedere și par să nu mai poată trăi în continuare unul fără altul. Beverly are două fete, Albert are 4 copii - 2 fete și 2 băieți și mai mult decât fericirea sau nefericirea soților divorțați, în carte se povestește destinul celor șase copii reuniți fără voia lor după divorțul părinților.
În carte sunt descrise momente tragice, dar spuse cu atâta empatie și compasiune, de parcă scriitoarea ar încerca să ne convingă să simțim îngăduință pentru oamenii din viața noastră.
Cu toate acestea, unele paragrafe descriu în câteva cuvinte imensa durere sufletească, imensul gol rămas în urma divorțului părinților, când fiecare dintre ei (părinți) se luptă pentru propria fericire încât pare să nu le pese de copii. Mai ales de copii celuilalt soț.
Cei șase copii trăiesc pe cele două maluri ale unei prăpăstii, metaforic vorbind, între mama lor și tatăl lor. Și nu pot să facă o alegere, e absurd să-i ceri unui copil să renunțe la unul dintre părinți.
"Tot timpul avusese sentimentul că-și dezamăgise tatăl pentru că locuise cu mama, în celălalt colț al țării, alături de Bert."
Frizerița mea îmi spune mereu, fiind mamă de adolescentă, că dacă reușești să construiești un pod cu copilul tău adolescent și nu un zid, atunci nimic nu mai pare imposibil.
Mă gândeam la acest lucru în timpul lecturii, adolescenții, și îmi amintesc de mine, lasă impresia că nu au nevoie de grijă și afecțiune, că independența este ceea ce-i caracterizează când de fapt au nevoie imperioasă de acceptare, iubire și încurajare, doar că li se pare copilăresc să recunoască.
Și creștem adulți cu aceleași nevoi, neîmplinite de cele mai multe ori.
"Se străduia încontinuu să fie mai bună și să facă totul cum trebuie, drept urmare începuse să scrâșnească din dinți noaptea în somn. Își mușca obrazul stâng pe dinăuntru, până i se făcuse acolo un crater, și își rupea pielițele de la unghiile degetelor mari până îi dădea sângele."
Una dintre fete, Franny Keating începe o relație de iubire cu un scriitor celebru căruia îi povestește povestea comuniunii celor șase copii uniți de divorțul părinților. Scriitorul scrie o carte, care cucerește imediat simpatia publicului, câștigă o mulțime de premii și devine un adevărat fenomen. Cartea se intitulează "Comuniune".
Unul dintre cele mai sensibile momente ale cărții e atunci când cel mai mic copil al lui Albert Cousins, argint viu fiind în copilărie și teroarea fraților și familiei sale, adult fiind, citește cartea și înțelege că e despre ei, despre el.
În copilărie, unul dintre frații săi era alergic la înțepăturile de albine. Alergic fatal. De aceea Cal purta întotdeauna cu sine pastile pentru înțepături, pentru orice eventualitate. Doar că acele pastile aveau și efect de somnifere. Pentru că acest copil - argint viu, le făcea tuturor viața un necaz (probabil suferise cel mai mult de jocul de șah dintre părinții lui), ceilalți cinci frați îl îndopau cu acele pastile cu efect de somnifer și el dormea dus cât timp ei se jucau și se plimbau prin împrejurimi.
Soarta face ca la un moment dat fratele său să fie înțepat de o albină și moare pentru că nu mai are nicio pastilă la el.
Cei șase copii se împrăștie în lumea întreagă, fiecare în căutarea propriului sine, al propriului destin, iar în nopțile cu insomnie ei toți se gândesc unul la altul și la profundele legături de iubire și loialitate, și la lipsa curajului de a transmite unul altuia toate sentimentele. Apropiați și în același timp străini!
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Comentarii
Trimiteți un comentariu