Câte povești ne spunem ca să prelungim întunericul / Sfârșitul nopții / Petronela Rotar

      Cred că până în momentul când mi-am dat seama cât de departe sunt de mine însămi, am trăit cu certitudinea că rolul meu de victimă e unicul rol al vieții mele. Mi se părea că toată lumea are ceva cu mine, că trebuie să le dovedesc tuturor că sunt docilă și sunt cea mai bună în tot ce fac și merit să fiu iubită din aceste motive. "Eu, care atâtea am făcut, atâtea am răbdat, de-atâtea ori am tăcut, merit să fiu iubită!" Cam așa suna în cap refrenul meu.

Nu există un moment zero în care mi-am dorit să fac cunoștință cu mine. Există mai multe momente, cărți, oameni cu sufletul cât globu', iar cărți și oameni. Partea cea mai frumoasă a oricărei schimbări e că atunci când ți-o dorești din tot sufletul, pare că Dumnezeu merge înaintea ta și-ți deschide ușile. Și partea cea mai interesantă e că te întâlnești cu aceeași oameni, cu aceleași situații, în aceleași locuri, iar tu vezi oglinzi în față și în oglinzi, pe tine. 

Oamenii te ajută să te înțelegi, tot ei să te ierți și să-i accepți pe ei așa cum sunt. În termeni de specialitate se numește analfabetism emoțional. Majoritatea oamenilor nu realizează că jignesc intenționat, că poate să doară atitudinea lor și continuă să facă acest lucru până încep să se cunoască, mai devreme sau mai târziu, iar alții niciodată.

Nu știu ce-mi veni să scriu despre toate astea, dar cred că sunt influențată de cartea Petronelei Rotar "Sfârșitul nopții". Cartea se citește repede, eu am dat-o gata în aproape trei jumătăți de oră în weekend, dar rămâne cu tine. Arhetipul personajelor rămâne întipărit pe retină.

  Cartea prezintă o serie de povestiri scurte despre oameni...ca noi, ca mine, ca tine. Despre oameni vanitoși la exterior și neputincioși pe dinăuntru. Despre oameni care cred că iubirea e despre supunere și abuz. Despre aparențe. Despre oameni care au nevoie de iubire. În primul rând de propria iubire.

Cel mai mult mi-au plăcut povestirile "Dragoste de mamă" (poate pentru că sunt și eu mamă) și "Alergătorul".
În "Dragoste de mamă", autoarea ne vorbește despre moduri diferite de iubire a mamelor, de la iubirea pe care nu o simte copilul la iubirea sufocantă, care doare, apoi despre iubirea răzbunată. Fiecare rând m-a durut pentru că Petronela nu scrie superficial, taie domnule până-n os.

"Iată, împlinisem 50 de ani, eram la rându-mi mama unui om în toată firea, dar nu reușeam să trec peste faptul că eu nu știam, nu știusem niciodată, cum e să ai o mamă care să te iubească, să te aline și alinte, care să te sprijine și să te ajute."

"Alergătorul" e despre cum alergăm noi de noi înșine, de sentimentele noastre, de momentele noastre vulnerabile, de adevăr, de viețile noastre. Actual? Petronela scrie despre oameni nu ca să-i îmbrace în metafore, pelerine și măști, ci ca să-i dezbrace de tot ce strălucește pe ei, de importanță și aparență, lăsându-i goi, vulnerabili și autentici.

"Fugi ca un neasumat ce ești. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi sperând că o să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conștientizezi că ești nefericit și să trebuiască să faci ceva legat de asta. (...) Să nu cumva sa vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează."

Pe Petronela Rotar am cunoscut-o la lansarea cărții "Privind înăuntru" la Chișinău, carte care mă așteaptă pe noptieră.  M-a frapat prin modul ei de a fi, literalmente vorbind. E exact așa cum mi-o închipuiam, din textele de pe blog, simplă, sinceră și naturală. Blogul ei e unul dintre puținele bloguri pe care se scrie sincer, despre viață exact așa cum e, despre oameni exact așa cum sunt, despre ea însăși fără să se ascundă după perdea. Un blog necosmetizat!
Am citit și romanul Orbi care mi-a plăcut foarte mult și după ce am citit "Sfârșitul nopții" mi-a venit în cap ideea că într-unul din labirinturile minții, Petronela știa că o să scrie "Orbi". Poate am fost influențată de cele 3-4 apariții ale substantivului "orbi" și verbului "orbește" în Sfârșitul nopții. Sunt fată de la țară care nu știe multă psihologie și filosofie, dar îndrăznesc să fac câte-o presupunere uneori.
Ce pot să vă zic? Citiți! Nu vă promit miracole mari, dar vă garantez momente de aha! care vă vor duce pe propriul drum, acolo unde se întâmplă miracole mari!
Credeți că acum nu-mi vine să demonstrez că pot și merit să primesc iubire? Ba da, dar de-a lungul anilor am învățat că iubit nu ești pentru ce faci, ci pentru cum ești, în primul rând, iar iubirea e o stare nu ceva de dat și luat înapoi. E ceva ce trăiește în noi și nu se împuținează atunci când o dăm, dimpotrivă, se amplifică intensitatea, cantitatea, generozitate.  Aoleu, cât mai am de lucru cu mine, dar știu că Dumnezeu merge în fața mea și-mi deschide ușile. 

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Interpreta Aurica Cordineanu își deschide sufletul în cadrul proiectului "Telenești, îți ducem faima!"

Cele mai importante întâlniri ale vieții