Filosofia vieții o găsești în orice întâmplare

      Ieri, în timp ce exersam cu băieții mei mersul pe bicicletă, fără cele două roți ajutătoare, m-am prins la ideea cât de ușor ne este să spunem "o să te descurci" și că aproape deloc nu vedem sau ignorăm să vedem dificultatea sau neplăcerea pe care o simte celălalt. 
      De parcă îi anticipăm celuilalt sentimentele (nu contează ce simți acum, gândește-te că o să te descurci, într-o zi, în două zile, în două săptămâni o să fie bine). 
Superficial, e ok această atitudine pentru că transmitem ideea asta pozitivă, de basm că binele, succesul, iubirea sunt învingătoare. Că doar nu puteam să-i spun unui copil de cinci ani "nu ți se primește, mă scoți din sărite, ce-i așa greu să mergi pe două roți? Las-o baltă, nu ești născut pentru bicicletă de oameni mari, hai să punem roțile înapoi."
 Zău că mi-a venit un moment în care voiam fix așa să le spun. 
După cinci ani de când sunt părinte, am învățat că soluția e undeva la mijloc. Între cele două extreme. 
Și m-am gândit că e minunat că-i încurajez spre rezultat, dar nu am dreptul să le ignor sentimentele de neputință și frică. 
Pentru că, prin natură, nu putem trece de la o stare la alta în stare de amnezie. Avem sentimente, cărora de multe ori nu le putem face față, mai ales în momentele de dificultate când avem impresia că viața s-a întors cu spatele la noi, iar ceilalți în loc să ne de-a o mână de ajutor, ne fac să ne simțim mai mici, mai neînsemnați. Să fie asta o sursă de încredere personală și un drum spre victorie? Nu în cazul meu, cu toate că mulți oameni au demonstrat că astfel de situații i-au făcut să fie mai ambițioși și să atingă succesul. Se prea poate, dar prețul înăbușirii propriilor emoții este revoltător de periculos. 
Abia de când fac yoga am învățat ce înseamnă să mă relaxez și când spun relaxare nu mă refer la imaginea mea pe un șezlong, cu un pahar de mojito în mână. S-ar putea să nu fii relaxat deloc în acele momente.

  Relaxarea vine atunci când îți simți propriul corp. Și nici măcar aici, dacă mi s-ar spune "bine, acum relaxează-te", nu aș putea, asta nu vine așa din senin. E nevoie de muncă pentru a-mi simți corpul. E nevoie de durere musculară, de sentimentul ăla groaznic că nu te descurci, că-ți tremură picioarele, că-ți pierzi echilibrul după două secunde. Și abia apoi îți simți corpul, zonele încordate și simți că îți aparții. Că tu și corpul tău e un tot întreg, iar tremuratul picioarelor nu e un semn de neputință, ci e un mecanism natural al corpului mulțumit de efortul depus. 

După două ture de "tu ești un băiețel curajos, să vezi cum îți reușește, te descurci minunat" și respectiv de răspunsurile lui "nu mă descurc, nu mă pot ține, nu vreau cu bicicleta", i-am spus "offf, eu când am învățat să merg pe bicicletă eram mai mare ca tine, iar bicicleta de trei ori mai mare ca a ta. Fix așa am făcut și eu, cum faci tu, în loc să pun frână luam picioarele de pe pedale și-am aterizat într-un gard și m-am lovit zdravăn, și-am plâns groaznic."
Le-am spus că știu cum e să vrei și să nu-ți iasă, le-am spus că frica de eșec e mai mare decât eșecul însuși și s-ar putea să nu învețe într-o singură zi să meargă pe bicicleta cu două roți, dar o să exersăm în fiecare zi până o să reușească. Și am mai făcut câteva ture, dar nu au fost la fel de speriați.
E la fel de important să vorbim și cu frica, nu doar cu curajul, să vedem în copii, în noi înșine, în ceilalți partea unde se plimbă frica, neputința, neîncrederea, lipsa voinței pentru a ajunge la partea care crede că poate, că va depăși obstacolele, la credința că merită să încerci.

   E  greu să  ieșim din zona de confort personal, cu atât mai mult copiilor, care duc în spate nu doar frica personală, dar și fricile și așteptările adulților. 
Și ne doboară cel mai mult critica pe care-o primim în urma strădaniilor noastre. Nici măcar la yoga n-am putea fi noi înșine dacă instructoarea ar sta cu un bici metaforic asupra noastră și nu ne-ar vedea efortul.
Pentru că în momentul când am scos roțile de la biciclete, m-am așteptat să le reușească imediat. Și doar atunci când așteptările mele s-au făcut țăndări, am început cu adevărat să le fiu alături în această nouă experiență.

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce se întâmplă cu nervii unei mame obosite?

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

O îmbrăţişare pentru fiecare. Impresii după încheierea terapiei de grup.