Educaţia copiilor este despre educaţia părinţilor
Se spune despre copii că sunt oglinda părinţilor, în sens că ajung să fie ceea ce au văzut în familie.
Astăzi totuşi vreau să mă opresc asupra altui aspect şi anume faptul că ei sunt oglindă pentru părinţi.
Niciun alt eveniment nu a avut un impact atât de major asupra personalităţii mele decât naşterea copiilor.
Am trăit bine mersi înainte de a avea copii fără necesitatea sau măcar dorinţa de-a mă cunoaşte mai bine sau de-a mă înţelege.
Faţă-n faţă cu copiii am ajuns să fiu cea adevărată. Uneori, m-am speriat de mine, eu, care credeam că sunt sensibilitatea şi timiditatea întruchipată,tunam şi fulgeram şi eram gata să distrug orice cu furia mea, dar alteori m-am văzut atât de bună şi iubitoare şi atât de fericită din cele mai mici lucruri încât plângeam de fericire.
Copiii au puterea incredibilă de a trezi în noi emoţii şi sentimente diferite de cum credem noi că suntem capabili să oferim.
Eu n-am văzut în mine atâta furie dezlănţuită nici atunci când am fost părăsită de vreun iubit, nici atunci când am fost criticată de vreun şef la serviciu, nici atunci când am pierdut lucruri materiale, dimpotrivă zâmbeam fals şi meschin oamenilor, şi eram gata să fiu la fel de blândă şi în continuare.
Aoleu, păi cum mă înfurii uneori pe nişte jucării împrăştiate sau pe insistenţa copiilor, pe plânsul şi miorlăiala lor.
Suntem programaţi să aruncăm cu nervi, furie, critică în oamenii dragi pentru că ne simţim pe propriul teritoriu, iar puterea noastră de control se aprinde fix atunci când simţim cumva superioritatea asupra altor oameni. E unul dintre puţinele sentimente care ne face să fim mai puţin buni şi înţelegători.
E tare dureros, iar dacă nu ştim să ne oprim la timpul potrivit, riscăm să ajungem străini şi la o distanţă emoţională distrugătoare de fiinţele dragi.
Când copiii aveau un an şi jumătate, eram la bucătărie şi la un moment dat atât de tare m-am enervat că am aruncat cu scaunele de podea de multe ori, cu furie şi un tremurat inexplicabil, ca apoi să cad jos într-un plâns amarnic. Se petreceau toate acestea sub ochii copiilor mei. Dintr-o parte parcă eram o nebună evadată dintr-un spital special.
Doi ani m-a urmărit această amintire, nu că acum nu m-ar urmări, dar între timp am învăţat că fiecare greşeală e de fapt o şansă de a învăţa ceva despre noi sau a repara ceva în noi, sau a iubi mai mult ceva în noi.
Doi ani am avut dureri de cap din cauza acestei amintiri, cum vedeam imaginea asta mă simţeam cea mai rea mamă de pe planetă, cel mai rău om.
Da, am înţeles că am greşit, dar vina, bat-o vina, e foarte greu de gestionat.
În creier, amintirile se stochează în ordine cronologică, iar asta ne face cumva să credem că uităm multe lucruri.
Dar e atât de şmecher creierul...
Nu şi corpul, corpul ţine minte şi stochează şi el furia pe care n-o lăsăm să iasă afară din dorinţa de a părea în ciuda oricărui fapt că suntem buni, fericiţi şi calmi. Astfel încât în cele mai banale situaţii putem fi extrem de furioşi, iar asta e de fapt capacitatea organismului de a se elibera de furia adunată în noi.
Lucrurile s-au schimbat mult de când am început să mă cunosc, să accept că nu sunt doar lumină, sunt şi întuneric.
E nevoie de mult timp, de conştientizare în primul rând, de dorinţă, de acceptare pentru că sunt unele aspecte pe care ne ruşinăm să le acceptăm, de înţelegere a faptului că nimic din ceea ce fac copiii noştri nu este rău intenţionat, e doar simpla lor nevoie de a cunoaşte lumea.
E nevoie de susţinerea unui om apropiat căruia să-i povestim uneori despre transformarea noastră, de literatură de specialitate pentru că ne face să ne uităm altfel la noi, la copiii noştri, cărţile ne deschid noi drumuri şi soluţii.
E nevoie de plâns eliberator, de slăbirea puterii de control şi autoritate.
Atunci când eu aruncam cu scaunul de podea era despre toate supărările mele, despre toate respingerile de care-am avut parte, nu despre momentul de atunci. Acel moment pur şi simplu mi-a pus în acţiune furia acumulată de-a lungul timpului.
Creierul nostru e un muşchi, cum íl antrenăm, aşa îl avem.
E greu la început, dar dacă-l programăm spre trezirea conştiinţei, el exact asta o să ne ofere şi o să reacţioneze conform noilor surse de hrană.
Asta nu înseamnă că eu acum nu fac uneori urât în faţa copiilor, uneori pot gestiona unele comportamente, alteori nu, dar pentru mine e important că m-am văzut în oglindă prin ei şi accept să mă descos dincolo de bunătatea mea închipuită, de zâmbetul uneori meschin sau de acceptarea unor lucruri pe care-ar trebui să le refuz.
Ş toate astea sunt doar despre mine, nu despre soţul meu, nu despre copiii mei, nu despre prietenii mei, e doar capacitatea mea de a reacţiona.
Şi iată cum ajung să înţeleg că educarea copiilor este de fapt despre educarea părinţilor.
Sursa foto: pixabay
Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!
Astăzi totuşi vreau să mă opresc asupra altui aspect şi anume faptul că ei sunt oglindă pentru părinţi.
Niciun alt eveniment nu a avut un impact atât de major asupra personalităţii mele decât naşterea copiilor.
Am trăit bine mersi înainte de a avea copii fără necesitatea sau măcar dorinţa de-a mă cunoaşte mai bine sau de-a mă înţelege.
Faţă-n faţă cu copiii am ajuns să fiu cea adevărată. Uneori, m-am speriat de mine, eu, care credeam că sunt sensibilitatea şi timiditatea întruchipată,tunam şi fulgeram şi eram gata să distrug orice cu furia mea, dar alteori m-am văzut atât de bună şi iubitoare şi atât de fericită din cele mai mici lucruri încât plângeam de fericire.
Copiii au puterea incredibilă de a trezi în noi emoţii şi sentimente diferite de cum credem noi că suntem capabili să oferim.
Eu n-am văzut în mine atâta furie dezlănţuită nici atunci când am fost părăsită de vreun iubit, nici atunci când am fost criticată de vreun şef la serviciu, nici atunci când am pierdut lucruri materiale, dimpotrivă zâmbeam fals şi meschin oamenilor, şi eram gata să fiu la fel de blândă şi în continuare.
Aoleu, păi cum mă înfurii uneori pe nişte jucării împrăştiate sau pe insistenţa copiilor, pe plânsul şi miorlăiala lor.
Suntem programaţi să aruncăm cu nervi, furie, critică în oamenii dragi pentru că ne simţim pe propriul teritoriu, iar puterea noastră de control se aprinde fix atunci când simţim cumva superioritatea asupra altor oameni. E unul dintre puţinele sentimente care ne face să fim mai puţin buni şi înţelegători.
E tare dureros, iar dacă nu ştim să ne oprim la timpul potrivit, riscăm să ajungem străini şi la o distanţă emoţională distrugătoare de fiinţele dragi.
Când copiii aveau un an şi jumătate, eram la bucătărie şi la un moment dat atât de tare m-am enervat că am aruncat cu scaunele de podea de multe ori, cu furie şi un tremurat inexplicabil, ca apoi să cad jos într-un plâns amarnic. Se petreceau toate acestea sub ochii copiilor mei. Dintr-o parte parcă eram o nebună evadată dintr-un spital special.
Doi ani m-a urmărit această amintire, nu că acum nu m-ar urmări, dar între timp am învăţat că fiecare greşeală e de fapt o şansă de a învăţa ceva despre noi sau a repara ceva în noi, sau a iubi mai mult ceva în noi.
Doi ani am avut dureri de cap din cauza acestei amintiri, cum vedeam imaginea asta mă simţeam cea mai rea mamă de pe planetă, cel mai rău om.
Da, am înţeles că am greşit, dar vina, bat-o vina, e foarte greu de gestionat.
În creier, amintirile se stochează în ordine cronologică, iar asta ne face cumva să credem că uităm multe lucruri.
Dar e atât de şmecher creierul...
Nu şi corpul, corpul ţine minte şi stochează şi el furia pe care n-o lăsăm să iasă afară din dorinţa de a părea în ciuda oricărui fapt că suntem buni, fericiţi şi calmi. Astfel încât în cele mai banale situaţii putem fi extrem de furioşi, iar asta e de fapt capacitatea organismului de a se elibera de furia adunată în noi.
Lucrurile s-au schimbat mult de când am început să mă cunosc, să accept că nu sunt doar lumină, sunt şi întuneric.
E nevoie de mult timp, de conştientizare în primul rând, de dorinţă, de acceptare pentru că sunt unele aspecte pe care ne ruşinăm să le acceptăm, de înţelegere a faptului că nimic din ceea ce fac copiii noştri nu este rău intenţionat, e doar simpla lor nevoie de a cunoaşte lumea.
E nevoie de susţinerea unui om apropiat căruia să-i povestim uneori despre transformarea noastră, de literatură de specialitate pentru că ne face să ne uităm altfel la noi, la copiii noştri, cărţile ne deschid noi drumuri şi soluţii.
E nevoie de plâns eliberator, de slăbirea puterii de control şi autoritate.
Atunci când eu aruncam cu scaunul de podea era despre toate supărările mele, despre toate respingerile de care-am avut parte, nu despre momentul de atunci. Acel moment pur şi simplu mi-a pus în acţiune furia acumulată de-a lungul timpului.
Creierul nostru e un muşchi, cum íl antrenăm, aşa îl avem.
E greu la început, dar dacă-l programăm spre trezirea conştiinţei, el exact asta o să ne ofere şi o să reacţioneze conform noilor surse de hrană.
Asta nu înseamnă că eu acum nu fac uneori urât în faţa copiilor, uneori pot gestiona unele comportamente, alteori nu, dar pentru mine e important că m-am văzut în oglindă prin ei şi accept să mă descos dincolo de bunătatea mea închipuită, de zâmbetul uneori meschin sau de acceptarea unor lucruri pe care-ar trebui să le refuz.
Ş toate astea sunt doar despre mine, nu despre soţul meu, nu despre copiii mei, nu despre prietenii mei, e doar capacitatea mea de a reacţiona.
Şi iată cum ajung să înţeleg că educarea copiilor este de fapt despre educarea părinţilor.
Sursa foto: pixabay
Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!
Comentarii
Trimiteți un comentariu