Aproape de mine sunt tot eu

      În ultimul timp vorbesc mai mult cu mine decât despre mine.
Încep să mă redescopăr şi îmi place această activitate şi mă bucur să ştiu că noi toţi suntem diferiţi, dar iubirea ne apropie şi ne transformă în variante mai bune ale noastre. Paradoxal, dar această transformare ne apropie de fapt de esenţa noastră ca oameni.
     Iubirea ne face să fim aşa cum suntem noi de-adevăratelea: buni, iertători, generoşi, empatici, copilăroşi, veseli, amabili, prietenoşi etc.
Iar atunci când petrec timpul cu mine, păşesc în locuri neexplorate din mintea şi sufletul meu.
Eu, care am fost tot timpul o băieţoasă convinsă, încep să ador tocurile, rochiile, rujurile, parfumurile...
...şi n-am fost niciodată de-a dreptul băieţoasă, am ales să fiu ca să mă adaptez mai uşor în societate. Eram plină de coşuri, iar stilul masculin pe care l-am adoptat nu mă impunea să fiu frumoasă.
...pentru că nici nu mă credeam frumoasă...
Arătam de parcă îmi acceptasem perioada de maturitate, dar de fapt mă uram pentru asta şi-mi vorbeam dispreţuitor, şi evident pentru toate eşecurile sentimentale doar înfăţişarea mea era vinovată şi mă dojeneam destul de rău.
Îmi respingeam feminitatea, fără să ştiu.
Ea, fix atunci începea să răsară în mine ca o stea, iar eu o făceam să apună, până s-a stins de tot.
Şi am trăit atâţia ani în rolul meu perfect jucat, cu toate replicile învăţate, iar potenţialul meu ca personalitate, ca femeie, se prăbuşea sub propriile-mi gloanţe.
Mă dezgoleam de intuiţie, inspiraţie, creativitate, de feminitate, senzualitate.

Cu trecerea anilor, "lupoaica" din noi începe să urle de foamea feminităţii noastre pierdute.
Ne-am masculinizat prea mult, am luat de la bărbaţi puterea, ferocitatea şi am uitat să fim femei pentru noi în primul rând.

Am început să adun piese din puzzle-ul meu împrăştiat.
O rochie nouă, un roşu pe buze, tocuri cui, o culoare nouă-n păr.
Pentru o perioadă, îţi dau suflare toate astea, dar dac-ar fi de-ajuns doar acest exterior.
Orice schimbare începe de la interior la exterior.
Ştiţi, atunci când un om îşi doreşte ceva din tot sufletul, i se deschid toate uşile, doar răbdare să fie.
...poate cumva şi vârsta ne influenţează deciziile, noile viziuni...
Cam la 2 ani după naşterea copiilor, nu-mi plăcea deloc ce văd în oglindă, nu era frumos nici dincolo de trupul meu.
Atunci am înţeles că eu sunt creatorul, eroul vieţii mele şi am început să ţes şi mi-am dorit vibraţii, energie, culori, emoţii.
Şi am mai înţeles ceva important, nu e de-ajuns să creezi doar, mai mult de-atât e nevoie să menţinem ceea ce am creat, să îmbunătăţim. Şi asta poate fi cel mai greu, pentru că ne dispare repede entuziasmul.

Ce este feminitatea? Cred că e relaţia mea cu mine însămi. 
Feminitatea miroase a flori de câmp, e tandră ca o ploaie de vară, uşoară ca o briză de vânt, plăcută ca mângâierea razelor de soare...
...veselă, jucăuşă, copilăroasă, pe alocuri naivă şi mereu dornică să descopere noi orizonturi ale propriei fiinţe.
Să merg desculţ prin iarbă, să mă sprijin de trunchiul unui copac puternic şi să zâmbesc vieţii. Să-mi vorbesc, dar mai mult să mă ascult.
Să mă îmbrăţişez, să mă iert, să iert toţi bărbaţii care nu m-au iubit, să iert lipsa mea de curaj şi frica mea de a-mi dansa propriul dans al vieţii.
Să simt mirosul libertăţii, să mă bucur de mine în fiecare zi, să miros flori şi să fiu caldă ca un soare.
Să nu fiu accesibilă tuturor, iar energia mea să mă-nconjoare în tot ceea ce fac.
Să nu-mi pese exagerat de vasele murdare sau hainele necălcate.

Am pornit pe acest drum şi cum v-am mai spus, toate uşile ni se deschid, şi uite-aşa am ajuns să fac parte dintr-un grup terapeutic " Fiţi femei, deveniţi femei, rămâneţi femei", sub îndrumarea prietenoasă a doi psihologi: Anna Comendant şi Veronica Mihalache.
E prima dată când fac terapie, dar sunt fascinată de puterea psihilogiei, de puterea de a evada din exterior spre interior.
Vocea lor ca un cântec lin mă acompaniază pe teritoriul propriei fiinţe pe care am călcat atât de rar...
...pentru ca apoi să fiu doar eu cu mine pe drumul feminităţii mele.
Aştept fiecare şedinţă cu sufletul la gură pentru că ajung astfel mai aproape de mine.
Despre emoţiile mele, despre sentimentele mele, despre lumina şi întunericul din mine o să mai scriu pentru că fiecare şedinţă mă face să mă simt în mod special.
Mulţumesc!

Sursa foto: pixabay
Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Interpreta Aurica Cordineanu își deschide sufletul în cadrul proiectului "Telenești, îți ducem faima!"