Postări

Când vorbim despre alții, vorbim de fapt despre noi

Imagine
Am trăit mulți ani în rolul de victimă și unul dintre tendințele acestui rol e să arăți spre ceilalți cu degetul în timp ce-ți plângi de milă.
      Am evitat să cer scuze, am aruncat vină spre oameni nevinovați, i-am discutat pe la spate, mi-am plâns de milă când aș fi putut să rezolv multe situații, fie spunând adevărul, oricât de crud ar fi fost el, fie spunând un nu ferm, fie spunându-mi părerea asupra situației.
În ultimii ani am lucrat mult cu mine pentru că e tare greu să renunți la ceva ce deja face parte din tine. Mi-a venit de multe ori ideea să mă fac că nu m-am gândit niciodată la această transformare.
Cumva, din propria experiență, rolul de victimă mă făcea să mă simt mai "curată" pentru că tot ce era despre mine atribuiam altor oameni.
Și rămâneam goală și ușor ușor desenam bucăți de povești false, care nu erau ale mele. Nu încă.

Într-o zi, în timp ce-am aruncat nemulțumirile personale altor oameni și pictam de zor o poveste despre o fată bună, blândă, …

"Mici lucruri mărețe"- oglinda prejudecăților

Imagine
Sunt unele lucruri de care nu prea vorbim. Ne prefacem că ele nu există sau că nu ne interesează, dar de fapt ne este frică să recunoaștem că ele se întâmplă, evităm cea mai mică asociere cu ele și continuăm să trăim mai departe în propriul nostru adevăr. Continuăm să punem cărămizi la construcția unei lumi perfecte. Care nu există. E o utopie să credem că o lume perfectă ne va face viețile mai ușoare.
Totuși...lumea începe din interiorul fiecăruia, în timp ce noi săpăm în exterior.
      În timp ce citeam această carte mi-am amintit despre călătoriile mele cu trenul prin România. Dacă era un singur loc liber în compartiment, iar acolo era vreo persoană de origine romă, nu mă așezam. Mergeam tot drumul în picioare, privind pe geam. Iar dacă se așeza vreun rom în compartimentul unde aveam bilet, îmi strângeam rucsacul mai strâns și încercam să nu ațipesc nicio secundă.

În cartea "Mici lucruri mărețe", scriitoarea Jodi Picoult abordează problema rasismului.
Este povestea…

Cuvintele și sentimentele noastre modelează identitatea copiilor noștri

Imagine
Cu câtă nostalgie îmi amintesc de iernile de altădată, de troienele prin care ne făceam drum spre școală și-mi imaginam că sunt sub cușma mare a lui Guguță, de gerul aspru, de rafalele puternice de vânt care ne clătinau dintr-o parte în alta. Nu ne gândeam că ne este frig sau că vom răci și probabil nici părinții noștri nu se gândeau la asta.Abia așteptam să înotăm în troienele albe ca niște nori pufoși, să lingem țurțurii de la streașina casei, să ne bombardăm cu zăpadă. Și râdeam mult când cineva punea mâinile goale pe clanța înghețată a ușii. Fiecare dintre noi știam cum e asta. Noi, copiii din mahalaua noastră, construiam un zid din zăpadă, ne împărțeam în două echipe și dădeam startul marii bulgăreli. Apoi ne luam săniile grele și mergeam pe derdelușurile de pe șesul alb și strălucitor, ca o mantie argintie. Ne duceam acasă pe la opt seara, pentru că atunci se aprindea lumina și în fiecare casă licăreau becurile galbene, cu lumină slabă.
Eram toți atât de diferiți, unii mai înați, …

O poveste magică din bucătăria noastră

Imagine
Pregătesc cina în bucătăria noastră mică cu perdelele portocalii.
Mi-a fost greu să mă acomodez într-o bucătărie mică. La noi acasă bucătăria era mare, cu două ferestre, chiuvetă, aragaz, frigider, masă, scaune și mai rămânea loc să faci o horă.

Cu timpul m-am îndrăgostit de această bucătărie mică, cu mobila de culoarea cafelei cu mult lapte, cu un perete cu tapetul asemănător cu notele unui muzician, cu perdelele portocalii și cu o măsuță mică, fix pentru patru persoane. Îmi place să-mi beau aici cafeaua și să scriu la această masă. 

Dar în seara aceasta pregătesc cina. De obicei, toată lumea e în așteptarea "când va fi gata?". Mi se pare straniu că nu aud nici măcar o dată această întrebare, iar mâncarea e aproape gata.
Tiptil merg spre camera lor, se joacă toți trei pe covor. Tatăl lor le povestește ceva despre corăbii și pirați, iar ei ascultă entuziasmați.
Mă întorc înapoi în bucătărie. Opresc aragazul și aranjez masa. La un moment dat aud râsete colorate toată cas…

Ce se întâmplă cu nervii unei mame obosite?

Imagine
Dimineață la ora 8 și 4 minute am auzit primul bună dimineața în felul următor: "unde e avionul pe care l-am făcut aseară din legoooo? Unde eee? Mamaaaaa!!!"
       Fără ocolișuri, vă spun drept că acest început mi-a afectat grav dispoziția. Mai ales că am dormit puțin pentru că am citit mult. M-am ridicat din pat cu ochii de culoarea focului și pași grei de soldat. Am deschis sertarul patului și i-am zis: "oare cine aseară l-a pus aici?" și am păstrat pe chip tonul întrebării.  "Mi-i foame, nu vreau brânză, vreau cereale, nu avem cereale, avem lapte, poate fac un terci, nu! vreau pâine cu ou, ceaiul e prea fierbinte...." Offf, ce faci sâmbătă cu mine???? După dejun, toată lumea cu dispoziție, toți veseli și afectuoși, toți trei au ieșit din bucătărie cu fețele luminoase și burțile pline. Numai eu am rămas la bucătărie. Eu și chiuveta plină cu vesela nespălată de aseară.  Am luat cana cu cafea și m-am apropiat de geam. Priveam zăpada și simțeam u…

"Dulcele bar" - locul unde dezamăgirea se transformă câte-un pic în speranță

Imagine
Am citit pe nerăsuflate cele aproape 600 de pagini în 3 nopți. Este o carte genială, o împletire dulce de tristețe, iubire, umor și transformare.
Am auzit numai de bine despre carte, dar nu mi-am închipuit că poate să fie chiar atât de bună și savuroasă.       Este o carte de memorii, un bildungsroman al maturizării și transformării eroului.  "Fiecare avem un loc sfânt, un refugiu, unde inima ne este mai curată, mintea mai limpede, unde ne simțim mai aproape de Dumnezeu, sau de dragoste, sau de adevăr, sau de orice am venera. La bine și la rău, locul meu sfânt era barul lui Steve."
Începutul cărții ni-l prezintă pe J.R. la vârsta de 7 ani care locuia împreună cu mama în casa bunicului său, alături de bunicul, bunica, frații adulți ai ai mamei și cinci fiice și un fiu al mătușii sale.  Mama lui J.R. ar fi plecat bucuroasă împreună cu fiul său din casa bunicului, dar pentru că câștiga foarte puțini bani nu aveau unde să plece în altă parte. "Cel mai rău lucru din …

Când cred că viața e doar viață, ea îmi șoptește că e iubire!

Imagine
Pe cer răsare luna, mică și albă și e încă ziua afară. Așteaptă întâlnirea cu soarele, să se iubească din priviri, iar soarele, cu brațele sale lungi și calde, mângâie mingea rece. Apoi, dispare după deal, lăsând în urmă doar o dungă roșie pe cer, care, treptat, dispare și ea.
      Luna rămâne regina nopții și, unul după altul, îngerii se transformă în stele strălucitoare ca să fie mai aproape de noi, ca să ne-aline dorul.
Privesc cerul înstelat, aburii serii se ridică spre cer, să fi trecut mai bine de o oră de când stau în fața tabloului ceresc, dar nu mi-e frig. Și nici frică. Și nici nu mă grăbesc, de parcă clipa aceasta e tot ce am.
Trăiesc această clipă ca pe o sărbătoare. Pentru că tot mai rar ajung să am timp să trăiesc clipa.

Sunt eu și totuși alta. Am părul desfăcut, iar printre șuvițele rebele își face loc timpul. Marele timp! Și-mi împletește părul cu fire de eternitate, speranță, libertate. Lângă urechea dreaptă îmi prinde-n păr un fir de busuioc.
Toate dorințele, …