Cum ne simțim în aceste zile?

 Sunt 2 săptămâni de când a început războiul în Ucraina. 2 săptămâni în care am trecut prin diferite stări și cred că niciodată până acum n-am înțeles atât de bine că totul se poate sfârși într-o zi. Carpe diem ar trebui să fie sloganul perfect, dar nu ne mai putem bucura la fel ca altădată. Bei o cafea în oraș și nu mai are nici gustul, nici plăcerea de altădată. Nu ne mai căznim minute-n șir să alegem între bluza verde sau albastră, lista dorințelor materiale și-a pierdut din importanță. Adevărul e că ne-a atins pe fiecare tragedia din Ucraina. 

La început nu mi-a venit să cred că ceea ce se întâmplă este adevărat. În epoca costumelor scumpe și a ceasurilor luxoase, în epoca în care istoria e mai vocală ca niciodată... Nu mi-a venit să cred că nu se poate să se ajungă la un consens într-un mod civilizat și diplomat. M-am înșelat, sub unele costume scumpe, cu dungile perfecte, trăiesc oameni mici. Am înțeles cum se formează oamenii mici - între bine și rău, ei aleg răul și atunci omul din om se împuținează ca să facă loc răutății. Otrava omoară omul. Este o distanță atât de mare între omul care mizează pe rău și Dumnezeu încât e mai lesne să spui că el se află în apropierea șefului iadului. Acolo, s-ar părea, nu mișcă pe nimeni lacrimile, strigătele de ajutor, durerea, suferința. Acolo, toate astea sunt jucării. Viața omului se transformă într-o jucărie.

 "E o greșeală să ne cufundăm atât de adânc în legea divină, încât să nu mai ținem seamă de legile omenești. Moartea nu ne-o poate trimite decât Dumnezeu. Cu ce drept se ating oamenii de acest lucru necunoscut?" (Mizerabilii)

Fiecare al doilea locuitor al Moldovei are rude sau prieteni în Ucraina. Am simțit pe propria piele cât de puternice sunt rădăcinile omului. Urletul oamenilor ne-a cuprins imediat, ne-a învolburat și au avut loc scânteieri de umanitate chiar și în acele relații care se credeau de mult consumate. Cât de puternic suntem legați de rădăcinile noastre. Lucruri pe care nu le recunoaștem, într-un plan metafizic sunt nemuritoare. Și mai presus de orice cred că a fost și un test de umanitate. Binele, pe care sunt convinsă că l-a gândit și făcut fiecare, ne-a apropiat și ne-a spălat de mult noroi. 

Am citit sute de știri, multe dintre ele false, care au amplificat panica și frica noastră. Nu am niciun drept și nici dorință să cobor la nivelul acestor oameni, dar nu pot să nu-i întreb de ce fac aceste falsuri? Într-o lume în care totul se poate schimba într-o secundă, într-o lume în care e mai mult rău decât bine, într-o lume în care frica a atins cote alarmante, de ce să împrăștii panică? Ce ai din asta???

La câteva zile după ce a început marea tragedie mi-a fost somn și foame continuu. Să dorm și să uit, să dorm și să mă trezesc din coșmar, să dorm și să-mi adorm frica. Să mănânc tot ce simt, să mănânc și să nu simt sațietate, să mănânc și să-mi satisfac frica de foamete. Suntem incredibil de mult conectați cu instinctele noastre. Supraviețuirea a fost cel mai intens instinct pe care l-am simțit. Și nu doar la nivel personal. "Doamne, Să nu moară oamenii" a fost pe buzele tuturor. Și, din păcate, tocmai oamenii simpli, nevinovați devin victime. Multă lume spune că iată vine sfârșitul lumii. N-am înțeles asta niciodată, oare sfârșitul lumii înseamnă să se spulbere într-o secundă tot ce e viu? Da, e și ăsta un sfârșit, sunt de acord. Dar, de fapt, în fiecare clipă se petrece sfârșitul lumii. Pentru o mamă care-și pierde fiul nu e oare sfârșitul lumii? Pentru o femeie care-și pierde bărbatul nu e oare sfârșitul lumii? Pentru un copilaș nevinovat, pentru acest îngeraș nevinovat, nu e oare sfârșitul lumii? 

Am trecut de la o stare la alta. De la frică și anxietate la calomnie și învinovățire. De la judecată la învinovățire. De la iubire la ură. De la facerea de bine la scoaterea ochilor pentru acel bine. Am crezut că suntem mai buni. Și suntem mai buni, dar suntem și răi. Ne împroșcăm unii pe alții cu venin...

Ne arătăm cu degetul...

Ne etichetam...

Ne punem la colț...

Ne dăm în nas...

Ne micșorăm omul din om...

Schimbăm iubirea pe ura...

E o mare tragedie ce se întâmplă, e inuman și sfâșietor, dar dacă o să ne pierdem omenia în această luptă, o să rămânem învinși pentru totdeauna.  Pierdem oameni, copii, orașe întregi, economie, dezvoltare, ne pierdem încrederea și respectul, dar să nu ne pierdem omenia. Omul din om este singura armă cu care putem lupta. Să nu îngenunchem înăuntrul nostru decât pentru o rugăciune. Nimeni nu știe precis ce se întâmplă mai sus de noi. Și nu mă refer la ceruri. Nimeni nu știe concret ce interese plutesc deasupra noastră. Dar noi știm că iubirea e cea mai mare putere pe care o avem. Iubirea mângâie, șterge lacrimi, consolează durerea. Iubirea îmbrățișează, iubirea unește, iubirea naște iubire. În iubire nu suntem națiuni, suntem oameni. Diferiți, dar oameni. Asta e superputerea noastră. Să rămânem oameni! 

Acest text nu ține locul unui reproș, dimpotrivă, pentru mine e asemenea unei rugăciuni "Doamne, întoarce-mă la bunătate și la omenie" spusă pe larg pentru că începem să ne obișnuim cu ceea ce se întâmplă și abia acum vor începe cu adevărat sentimentele de indiferența, de judecare și de furie. 

Pace și sănătate tuturor!