Să bați din palme cu o singură mână / Richard Flanagan
Când eu eram mică, bunica îmi povestea despre cum au fost evacuați din case și din sat, ea și familia ei, și toți sătenii. Îmi povestea că au fost lăsați într-o pădure și cum mâncau coajă de copaci, cum fierbeau plante și strușcă și mâncau. Eu țin minte aceste povești, dar abia în ultimii ani am înțeles adevărata tragedie a părinților, bunicilor, străbunicilor noștri, adevăratele orori ale războiului. Bunicii și părinții noștri au decis să nu vorbească despre aceste lucruri crezând că poate astfel vor uita, dar nu se întâmplă așa niciodată. Războiul lasă ecouri adânci în sufletele oamenilor. Așa mi-a spus mama și eu o cred, pentru că mama a fost crescută de părinți care au încercat să supraviețuiasca în acei ani.
Mi-am amintit de toate acestea citind cartea aceasta minunată "Să bați din palme cu o singură mână", scrisă de scriitorul contemporan australian Richard Flanagan.
Să bați din palme cu o singură mână este o carte ce poartă în sine ecoul războiului și ecoul durerii.
Sunt două portrete psihologice foarte bine închegate, două vieți care continuă să se deruleze, fiecare mânată de propriul motor al existenței. Un destin plutitor pe apa vieții, măcinat de sentimentul pierderii, de la sensul vieții până la pierderea identității personale. Un portret psihologic creionat între durere, uitare și amintiri e cel al lui Bojan Bloh, tatăl Sonjiei și un alt destin, măcinat de resentimente și efortul de a uita trecutul, e destinul Sonjiei.
Sunt câteva scene în carte pe care mi le-am imaginat vizual și sunt de așa intensitate încât am simțit că mă trec fiori. Spre exemplu, momentul când pleacă mama Sonjiei, fetița de 3 ani la acel moment, urmele lăsate în zăpadă și disperarea copilului care nu înțelege unde pleacă mama și pornește, desculț, în urma ei. Te zguduie aceste imagini. Și mai avem tendința să spunem că cei mici nu înțeleg multe lucruri.
Sonja trăiește drama copilului abuzat. Mama ei o părăsește, tatăl ei începe să bea și s-o bată și fiecare vis al unei vieți frumoase pentru Sonja se transformă într-un morman de cioburi.
Omul fără iubire e ca pasărea fără aripi, ca cerul fără Dumnezeu, e un om frânt, chiar dacă creează impresia că a pășit peste trecut și e bine aranjat în prezent. Sunt răni care nu trec niciodată,cum ar fi rana abandonului, rana abuzului, rana lipsei iubirii. Încă din fașă, cea mai mare nevoie a noastră e iubirea.
Am încercat să-l văd pe Bojan, tatăl Sonjiei, dincolo de acuzațiile care-mi răsăreau în minte, una după alta. Bojan a ajuns să facă multe lucruri urâte în relația cu fiica sa, dar e și el un suflet fără iubire. Nu țin să-i iau apărarea, țin doar să precizez că, dărâmat fiind de puterea distructivă a răului, ajunge într-un final să-și manifeste puterea izbăvitoare a dragostei. Scena nocturnă, petrecută în barul unde lucra Sonja, e de altfel, o scenă memorabilă. Acolo sunt și iertarea, și iubirea, și izbăvirea.
Până la sfârșitul cărții aflăm unde a plecat mama Sonjiei și descoperim sensul acestei metafore sugestive Să bați din palme cu o singură mână.
Eu am reușit să văd aceste două personaje, tată și fiică, atât de îndepărtați emoțional, încât fiecare trăia pe muchia unei prăpăstii, pentru ca la final să văd cum o singură mână a lor se apropie de cealaltă mână, de pe malul celălalt. La atingerea palmelor lor s-a ruinat toată durerea, s-au plâns toate lacrimile neplânse și s-au iertat destinele lor zbuciumate. Pustiul din sufletele lor a fost umplut cu bătaia din palme cu o singură mână a fiecăruia. Pustiul din sufletele lor a făcut loc iubirii!
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Mi-am amintit de toate acestea citind cartea aceasta minunată "Să bați din palme cu o singură mână", scrisă de scriitorul contemporan australian Richard Flanagan.
Să bați din palme cu o singură mână este o carte ce poartă în sine ecoul războiului și ecoul durerii.
Sunt două portrete psihologice foarte bine închegate, două vieți care continuă să se deruleze, fiecare mânată de propriul motor al existenței. Un destin plutitor pe apa vieții, măcinat de sentimentul pierderii, de la sensul vieții până la pierderea identității personale. Un portret psihologic creionat între durere, uitare și amintiri e cel al lui Bojan Bloh, tatăl Sonjiei și un alt destin, măcinat de resentimente și efortul de a uita trecutul, e destinul Sonjiei.
Sunt câteva scene în carte pe care mi le-am imaginat vizual și sunt de așa intensitate încât am simțit că mă trec fiori. Spre exemplu, momentul când pleacă mama Sonjiei, fetița de 3 ani la acel moment, urmele lăsate în zăpadă și disperarea copilului care nu înțelege unde pleacă mama și pornește, desculț, în urma ei. Te zguduie aceste imagini. Și mai avem tendința să spunem că cei mici nu înțeleg multe lucruri.
Cartea asta e ca un puzzle, fiecare capitol se așază în conturarea imaginii întregi. Și care este imaginea întreagă, mă întreb? Cele două puteri omenești sunt și cele două fire narative ale cărții : puterea distructivă a răului și puterea izbăvitoare a dragostei. Care fir e mai lung?
Sonja trăiește drama copilului abuzat. Mama ei o părăsește, tatăl ei începe să bea și s-o bată și fiecare vis al unei vieți frumoase pentru Sonja se transformă într-un morman de cioburi.
Omul fără iubire e ca pasărea fără aripi, ca cerul fără Dumnezeu, e un om frânt, chiar dacă creează impresia că a pășit peste trecut și e bine aranjat în prezent. Sunt răni care nu trec niciodată,cum ar fi rana abandonului, rana abuzului, rana lipsei iubirii. Încă din fașă, cea mai mare nevoie a noastră e iubirea.
Am încercat să-l văd pe Bojan, tatăl Sonjiei, dincolo de acuzațiile care-mi răsăreau în minte, una după alta. Bojan a ajuns să facă multe lucruri urâte în relația cu fiica sa, dar e și el un suflet fără iubire. Nu țin să-i iau apărarea, țin doar să precizez că, dărâmat fiind de puterea distructivă a răului, ajunge într-un final să-și manifeste puterea izbăvitoare a dragostei. Scena nocturnă, petrecută în barul unde lucra Sonja, e de altfel, o scenă memorabilă. Acolo sunt și iertarea, și iubirea, și izbăvirea.
Până la sfârșitul cărții aflăm unde a plecat mama Sonjiei și descoperim sensul acestei metafore sugestive Să bați din palme cu o singură mână.
Eu am reușit să văd aceste două personaje, tată și fiică, atât de îndepărtați emoțional, încât fiecare trăia pe muchia unei prăpăstii, pentru ca la final să văd cum o singură mână a lor se apropie de cealaltă mână, de pe malul celălalt. La atingerea palmelor lor s-a ruinat toată durerea, s-au plâns toate lacrimile neplânse și s-au iertat destinele lor zbuciumate. Pustiul din sufletele lor a fost umplut cu bătaia din palme cu o singură mână a fiecăruia. Pustiul din sufletele lor a făcut loc iubirii!
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Comentarii
Trimiteți un comentariu