Gânduri cu miros de cafea

     Inconștient, încerc să mă pliez pe anumite modele din mediul online. Și când zic modele, nu mă refer la cineva anume, ci la oamenii perfecți de acolo, la ideile lor, la toate sfaturile despre cum ar trebui să fim, să zâmbim, să ne educăm copii, să ne trăim viața. Și văd că încerc să merg pe funia aia aproape invizibilă dintre mine și lume, să ajung din nou la înălțimea așteptărilor lor. De parcă mi-ar fi goală existența fără nevoia asta de a corespunde, de a fi convenabilă. Și-n timp ce pășesc tremurând spre ei, viața mea rămâne în spate. Fără mine, iar eu fără ea. Și viața mea e, de fapt, cel mai prețios dar primit, cum pot eu să mă abandonez în halul ăsta? Din fericire, acum mă debarasez repede de ideea asta de a fi "mare și tare". Nu demonstrez nimănui nimic. Doar încerc să par. Mai deșteaptă, mai bună, mai atotcunoscătoare. Încerc să par, pierzându-mi de tot identitatea.
Dar îmi revin. Am învățat să ating pământul, să pășesc pe el și să mă simt bine.

Stă în firea noastră omenească să ne facem iluzii. Nu mai visăm cu ochii noștri, ci ne facem iluzii din aparențe. Oricât ar părea de super bine dincolo de ecran, noi vedem doar clipe. Și uneori clipele sunt  atât de scurte și se trăiesc atât de repede încât se pierd în uitare. Alteori, o viață întreagă poate fi țesută doar din clipe. Din momentele trăite în prezent, din amintirile frumoase ale trecutului și din visele viitorului.

Și-atunci mă întorc spre mine. Ah! Ce întâlnire! Mă întorc în mine și caut să-mi definesc viața în clipe și momente, și în ecourile lor. Nu mă mai privesc ca pe o foaie de caiet, în mijlocul căreia tronează un cuvânt scris greșit și tăiat de 100 de ori, că doar așa facem cu greșelile - le evidențiem - nu cumva să le uităm vreodată. Mă uit la șirul cuvintelor succesive acelui cuvânt tăiat. Sunt frumoase. Sunt curajoase. Și sunt scrise de mine, cu cerneală albastră. Îmi scriu viața! Și știu cine sunt. Știu și cum sunt. Ies de pe orice aplicație și revin la viața mea obișnuită. Aud zgomotul produs de iluziile mele dărâmate. Spăl vasele, pregătesc cina, dau cu aspiratorul, mai am și zile neghioabe, nu știu mai nimic, dar îmi place că sunt aici. Îmi place să simt că-mi trăiesc propria viață. Vine o zi când aud din nou o voce care-mi spune că nu-s decât justificări în calea unei "vieți de succes", îmi fac din nou iluzii entuziaste, dar își pierde treptat puterea, și-mi repet la nesfârșit că viața mea e despre mine!