Jurnalul unei zâne

      Am uitat să fim fericiți... Am uitat să ne bucurăm de familiile noastre, să zâmbim atunci când stropii argintii de ploaie strălucesc pe fețele noastre, am uitat să ne pese de cei dragi, am uitat să le fim, pur și simplu, alături, fără sa-i criticăm, judecăm, fără să le dăm sfaturi...pur și simplu să le fim alături...să ne bucurăm pentru ei sau să-i susținem, să plângem împreună cu ei și să-i îmbrățișăm. Am uitat să fim recunoscători pentru ceea ce avem, nu pentru ceea ce vrem să avem. Am uitat să iubim copiii așa cum sunt ei nu așa cum am vrea noi să fie.       Liane Moriarty m-a cucerit de la prima sa carte " Marile minciuni nevinovate", despre care am scris  aici , a urmat " Secretul soțului", carte care m-a ținut în suspans, dar despre care încă nu am reușit să scriu nimic și ultima carte lecturată " Am uitat să fim fericiți" , carte de pus pe unul din rafturile sufletului nostru și de recitit. Este povestea de viață a lui Alice... ...

      O mamă are nevoie de multă răbdare că să-și crească copiii, iar uneori această răbdare se consumă de tot și atunci încep primele fisuri ale relațiilor cu copiii, cu soțul, cu prietenii, colegii.      N-avem cum să fim zen tot timpul, pentru că suntem un amestec de emoții, de la cele mai ușoare și plăcute la cele mai grele și foarte neplăcute, pe care ne este foarte greu să le acceptăm, atât în noi cât și în copiii noștri. De fapt, cred că fix aici stă dezechilibru. N-avem cum să facem pace cu emoțiile copiilor noștri până nu le acceptăm și validăm pe ale noastre.  Și iarăși revin la ideea despre creșterea copiilor - cheia este de fapt creșterea spirituală a părinților, nu neapărat mă refer la religie cât la pacea interioară. O mamă nu poate fi perfectă, dar poate fi mai bună în fiecare zi. Mă-ntreb de ce are nevoie cel mai mult o mamă și mă gândesc fugitiv: un ruj pe buze, o vacanță pe o insulă tropicală, o rochie nouă, un pah...

    La început de iulie, blogul "Jurnalul unei zâne" a împlinit 3 ani și m-am gândit să fac o postare specială cu această ocazie. Blogul a fost creat spontan, într-o zi de iulie, în timp ce mâncam cireșe din poală într-un fotoliu în casa părintească. Copiii își dormeau somnul de la amiază, iar eu scriam de zor despre fericire.     Scriam cu atâta entuziasm, emoție, dedicație, sinceritate, era de parcă adăugăm cuvintelor puterea sufletului meu . Când am publicat primele texte, eram foarte emoționată, mai ceva ca la examenul de bacalaureat. Au început să apară primele aprecieri, comentarii și, vă spun sincer, eram foarte bucuroasă. Am continuat să scriu o perioadă cu acel prim entuziasm al scrierii, pur și simplu, și nu era fericire mai mare decât actul scrierii în sine. După o perioadă, am început să râvnesc la like-uri și scriam texte fără emoția vie din sufletul meu, scriam pentru dependența de like. Această perioadă a fost o dramă pentru scriitorul din mi...

    Cât de simplă poate fi fericirea: " Și ca om: mă simt mult mai bine când sunt fericit, decât atunci când sunt nefericit, așa încât alegerea mea se face repede." Este părerea personală despre fericire a psihologului francez Christophe Andre pe care o împărtășește cu noi în cartea " Seninătatea 25 de povestiri despre echilibrul interior".       Este o cărțulie care se citește ușor, iar în timpul lecturii, cuvintele, simple și magice, liniștesc și transformă pietrele de pe suflet în baloane colorate, care duc în univers recunoștința și mulțumirea. Recunoștința este o stare care ne aduce multă liniște, libertate și seninătate. Cât de simplu pare că putem vedea, auzi, păși, iubi, cât de simplă ne pare existența noastră. Atât de simplă încât nici nu ne gândim la asta.  Adevărata recunoștință ne face să simțim că trăim din toate astea, că, de fapt, lucrurile astea simple sunt cele mai importante în viața noastră, cele care dau sens fiecărui gând, fiecăre...

     Sunt teme la care încercăm să nu ne gândim pentru că sunt prea dureroase, dar ele există totuși.      Nici nu vreau să mă gândesc cum crește un copil fără dragostea și grija părinților, cum se simte el fără să fie ținut în brațe, să n-aibă cui spune "mama" sau "tata", să nu-l aplaude nimeni pentru primii săi pași curajoși. Trist, grav, sfâșâietor de dureros. Sunt întotdeauna profund impresionată de bunătatea oamenilor și dorința lor de a-i ajuta pe alții. Asta înseamnă Omenie, după părerea mea. De aceea astăzi am să vă povestesc despre un om cu sufletul mare și o inițiativă frumoasă care vine să-i ajute pe copiii abandonați de unul sau ambii părinți. Marcelina Uncu, fondatoarea comunității Parents League Moldova , a inițiat o campanie socială "  Din suflet pentru viitor  " pentru copiii abandonați de unul sau ambii părinți ( 0-2 ani). Campania a demarat în 17 iulie și continuă până la data de 30 septembrie. Fiecare dintre noi poat...

     Îmi amintesc că eram în clasa a X și stăteam afară într-un cerc cu alți colegi și jucam " adevăr sau provocare". La un moment dat, un coleg alege provocarea și este întrebat de către o colegă : " există ceva ce-ți dorești cu-adevărat?", la care el răspunde cu privirea în jos: " da, îmi doresc tare mult să le pot spune părinților mei că-i iubesc, să-i spun tatălui meu că-l iubesc mult de tot".       Am rămas cu toții muți de uimire în timp ce el povestea despre părinții lui, plecați de ani buni peste hotare, pe care-i iubește nespus, dar nu le poate spune acest lucru. Zicea că de fiecare dată când ei vin în "vacanță acasă", el își promitea că-i va îmbrățișa și le va spune despre dorul lui, dar de fiecare dată vacanța lor se termina și el tot nu îndrăznea. Nu-mi venea să cred. Ca să-nțelegeți, băiatul era genul de tip popular, cu bani, purta haine de firmă, brățară groasă din aur, cercel în ureche, se uita doar după fete care arătau b...