Băieții sunt și ei copii!

         Să fii mamă este cea mai mare provocare pe care ne-o poate da Dumnezeu.
          Este frumos, mirific, feeric, cum vreți, dar este foarte greu și mi se pare esențial să acceptăm că greșim și să privim greșelile ca niște oportunități de învățare, să nu le transformăm în vină și rușine. E destulă vină și rușine în noi.
Eu nu m-am gândit vreodată că pot să fiu atât de nerăbdătoare, orgolioasă, nervoasă, plină de ură, de comparații. Copiii mi-au deschis aceste uși care erau foarte bine închise.
Mi-a fost rușine să știu despre mine că sunt așa. Am plâns, m-am comparat, m-am învinovățit, am dorit să fug, să dispar, am aruncat vină și furie în oameni și copii. Ce am continuat să fac și probabil asta m-a și ajutat foarte mult, n-am încetat să mă întreb de ce reacționez astfel?”
 A trecut ceva timp până am înțeles că totul e despre mine și despre perfecțiunea mea. N-aș fi crezut niciodată că sunt o perfecționistă, totuși faptele mele indică un procent ridicat de perfecționism și frică de a nu mă face de rușine în fața oamenilor.
Am continuat să găsesc răspunsul în mine, în cărți, în discuțiile cu soțul meu, nicidecum în copii, pentru că asta ar fi însemnat să-i fac vinovați de tot ce se întâmplă în capul meu.

Ca mamă sunt foarte caldă, emotivă, iubitoare, protectoare, sunt ca focul, deci pot să și ard. Sunt mamă de băieți, iar asta mi se pare o provocare și mai mare.
Până pe la 3 ani, eu am fost tot timpul lângă copii la terenul de joacă. Nu m-am bucurat de relaxarea de a sta pe bancă privindu-i, chiar mă gândeam ce Dumnezeu, alți copii se pot juca singuri, doar ai mei „ cu mama, cu mama, cu mama”.
Am dus copiii în brațe mult timp, uneori pe amândoi odată și nu s-au obișnuit în brațe, acum se mai cer uneori dimineața când îi trezesc sau când sunt supărați și îmi place să-i duc în brațe, să-i miros, să-i pup, doar că nu mai stau ei la toată iubirea mea.  I-am adormit pe picioare până la 3 ani, singuri au renunțat după aceea, își doresc doar să-i mângâi pe spate sau să le legăn fundul în timp ce adorm.
 Am alergat să le pup aproape fiecare zgârâietură când se loveau, mi se pare aiurea să mă fac că nu-i văd în astfel de momente.
Multă lume mi-a reproșat că îi cresc ca pe fetițe. Cum???
Am rămas trăsnită. La doi anișori căutam să le cumpăr combinezoane cu urechiușe de ursuleț, mi se spunea că doar până la  6 luni se fac astfel de costume. Vânzătoarele îmi spuneau că mamele pentru băieții de doi ani caută geci de piele, dar nu combinezoane cu animăluțe!!!
Crezând că ceva nu e în regulă cu mine, uneori am mimat mama de băieți independenți și mă durea enorm pentru că unde ar fi trebuit să le fiu aproape, i-am ignorat.
Există frică să nu creștem cumva fetițe din băieți, dar uităm un singur lucru, înainte de a ajunge bărbați, ei toți sunt copii, cu frici, emoții înghițite, lacrimi ascunse. Din aceste interziceri emoționale le transmitem un singur lucru „un bărbat nu trebuie să-și cunoască partea emoțională” astfel încât ei  niciodată nu se vor cunoaște cu adevărat, pentru că toată esența stă în ceea ce simțim și felul cum gestionăm ceea ce simțim.
“ Băieții la fel ca și fetele au nevoie să simtă conexiuni emoționale. Pe parcursul întregii vieți, dar mai ales în timpul adolescenței, au nevoie de relații apropiate, încurajatoare, care să-i poată apăra de posibilitatea de a deveni victime ale emoțiilor lor tumultuoase și necunoscute.
toți băieții au sentimente. De cele mai multe ori sunt tratați de parcă n-ar avea. Chiar ei se poartă de cele mai multe ori de parcă n-ar avea. Dar toți băieții se nasc cu o gamă completă de experiențe emoționale.
există tendința de a presupune că un băiat e descurcăreț, încrezător și reușește orice, nu că are emoții și nevoi. Oamenii văd deseori la băieți semne de forță acolo unde ele nu există și ignoră adesea dovezi copleșitoare ale suferinței lor.” ( „Crescându-l pe Cain” Dan Kindlon Michael Thompson)

Ce înseamnă să crească un bărbat adevărat? Să-l bat și să fiu agresivă cu el ca să creadă că rezolvarea conflictelor stă în violență și nepăsare. Să-i spun să nu mai plângă că nu e fetiță, ca să simtă disconfort de fiecare dată când îi vine să plângă și să se urască pentru faptul că e atât de vulnerabil încât îi vin lacrimile? Să nu-i spun te iubesc pentru că asta nu e bărbătește, pentru ca el să nu poată lega pe viitor relații de iubire, să fie dur, plin de mânie cu femeile?
Eu cred că un bărbat este acela care știe să spună  “bună ziua”, “mulțumesc”, “iartă-mă”, “te iubesc”, care știe să explice ce simte și știe să-și trăiască simțurile, care știe să cedeze locul, să respecte alegeri, să țină cont de anumite limite, să fie sincer și să-și asume alegerile, oricât de dureroase ar fi acestea.
Eu îmi doresc ca ai mei copii să vină la mine din dorință și iubire, nu din obligație, iar acest drum o să fie pentru ei o chemare atâta timp cât vor simți acceptare.
         Pentru mine e o onoare să-i duc în brațe, să-i pup, să-i alint, să-i îmbrățișez, oare este despre altceva maternitatea? Oare se limitează totul la interziceri, bătaie și închide gura? Nu! Cu toate că eu scap și de astea, cum am mai spus, dar toate astea nu-l vor face să fie mai bărbat, îi vor transforma în bărbați analfabeți emoțional, iar asta doare. Doare foarte tare, cel mai tare pe ei, dar și pe cei din jurul lor, pentru că neștiind ce simt și de ce simt ce simt, devin cruzi și ignorați de noi. Cresc și devin străini de ei înșiși, străini de noi și străini de lume.

sursa foto: pixabay

Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Teleneşti,ĩţi ducem faima!!!