Băieții sunt și ei copii!
Să fii
mamă este cea mai mare provocare pe care ne-o poate da Dumnezeu.
Este frumos, mirific, feeric, cum vreți, dar este foarte greu și mi se
pare esențial să acceptăm că greșim și să privim greșelile ca niște oportunități
de învățare, să nu le transformăm în vină și rușine. E destulă vină și rușine în
noi.
Eu nu m-am gândit vreodată că pot să fiu atât de
nerăbdătoare, orgolioasă, nervoasă, plină de ură, de comparații. Copiii mi-au
deschis aceste uși care erau foarte bine închise.
Mi-a fost
rușine să știu despre mine că sunt așa. Am plâns,
m-am comparat, m-am învinovățit, am dorit să fug, să dispar, am aruncat vină și
furie în oameni și copii. Ce am continuat să fac și probabil asta m-a și ajutat
foarte mult, n-am încetat să mă întreb “de ce reacționez astfel?”
A trecut ceva
timp până am înțeles că totul e despre mine și despre perfecțiunea mea. N-aș fi
crezut niciodată că sunt o perfecționistă, totuși faptele mele indică un
procent ridicat de perfecționism și frică de a nu mă face de rușine în fața
oamenilor.
Am continuat să găsesc răspunsul în mine, în cărți, în
discuțiile cu soțul meu, nicidecum în copii, pentru că asta ar fi însemnat să-i
fac vinovați de tot ce se întâmplă în capul meu.
Ca mamă sunt
foarte caldă, emotivă, iubitoare, protectoare, sunt ca focul, deci pot să și
ard. Sunt mamă de băieți, iar asta mi se pare o provocare și mai mare.
Până pe la 3 ani, eu am fost tot timpul lângă copii la
terenul de joacă. Nu m-am bucurat de relaxarea de a sta pe bancă privindu-i,
chiar mă gândeam ce Dumnezeu, alți copii se pot juca singuri, doar ai mei „ cu
mama, cu mama, cu mama”.
Am dus copiii în brațe mult timp, uneori pe amândoi
odată și nu s-au obișnuit în brațe, acum se mai cer uneori dimineața când îi trezesc
sau când sunt supărați și îmi place să-i duc în brațe, să-i miros, să-i pup,
doar că nu mai stau ei la toată iubirea mea. I-am adormit pe picioare până la 3 ani,
singuri au renunțat după aceea, își doresc doar să-i mângâi pe spate sau să le
legăn fundul în timp ce adorm.
Am alergat să le pup aproape fiecare
zgârâietură când se loveau, mi se pare aiurea să mă fac că nu-i văd în astfel
de momente.
Multă lume mi-a reproșat că îi cresc ca pe fetițe. Cum???
Am rămas trăsnită. La doi anișori căutam să le cumpăr
combinezoane cu urechiușe de ursuleț, mi se spunea că doar până la 6 luni se fac astfel de costume. Vânzătoarele
îmi spuneau că mamele pentru băieții de doi ani caută geci de piele, dar nu
combinezoane cu animăluțe!!!
Crezând că ceva nu e în regulă cu mine, uneori am
mimat mama de băieți independenți și mă durea enorm pentru că unde ar fi trebuit să le fiu aproape, i-am
ignorat.
Există frică să nu creștem cumva fetițe din băieți,
dar uităm un singur lucru, înainte de a ajunge bărbați, ei toți sunt copii, cu
frici, emoții înghițite, lacrimi ascunse. Din aceste interziceri emoționale le
transmitem un singur lucru „un bărbat nu trebuie să-și cunoască partea
emoțională” astfel încât ei niciodată nu
se vor cunoaște cu adevărat, pentru că toată esența stă în ceea ce simțim și
felul cum gestionăm ceea ce simțim.
“ Băieții la fel ca și fetele au nevoie să simtă
conexiuni emoționale. Pe parcursul întregii vieți, dar mai ales în timpul
adolescenței, au nevoie de relații apropiate, încurajatoare, care să-i poată
apăra de posibilitatea de a deveni victime ale emoțiilor lor tumultuoase și
necunoscute.”
“ toți băieții au sentimente. De cele
mai multe ori sunt tratați de parcă n-ar avea. Chiar ei se poartă de cele mai
multe ori de parcă n-ar avea. Dar toți băieții se nasc cu o gamă completă de
experiențe emoționale.“
“ există tendința de a presupune că un
băiat e descurcăreț, încrezător și reușește orice, nu că are emoții și nevoi. Oamenii
văd deseori la băieți semne de forță acolo unde ele nu există și ignoră adesea
dovezi copleșitoare ale suferinței lor.” ( „Crescându-l
pe Cain” Dan Kindlon Michael Thompson)
Ce înseamnă să crească un bărbat adevărat? Să-l bat și
să fiu agresivă cu el ca să creadă că rezolvarea conflictelor stă în violență
și nepăsare. Să-i spun să nu mai plângă că nu e fetiță, ca să simtă disconfort de
fiecare dată când îi vine să plângă și să se urască pentru faptul că
e atât de vulnerabil încât îi vin
lacrimile? Să nu-i spun te iubesc pentru că asta nu e bărbătește, pentru ca el
să nu poată lega pe viitor relații de iubire, să fie dur, plin de mânie cu
femeile?
Eu cred că un bărbat este acela care știe să spună “bună ziua”, “mulțumesc”, “iartă-mă”, “te
iubesc”, care știe să explice ce simte și știe
să-și trăiască simțurile, care știe să cedeze locul, să respecte alegeri, să
țină cont de anumite limite, să fie sincer și să-și asume alegerile, oricât de
dureroase ar fi acestea.
Eu îmi doresc ca ai mei copii să vină la mine din
dorință și iubire, nu din obligație, iar acest
drum o să fie pentru ei o chemare atâta timp cât vor simți acceptare.
Pentru mine
e o onoare să-i duc în brațe, să-i pup, să-i alint, să-i îmbrățișez, oare este
despre altceva maternitatea? Oare se limitează totul la interziceri, bătaie și
închide gura? Nu! Cu toate că eu scap și de astea, cum am mai spus, dar toate
astea nu-l vor face să fie mai bărbat, îi vor transforma în bărbați analfabeți
emoțional, iar asta doare. Doare foarte tare, cel mai tare pe ei, dar și pe cei
din jurul lor, pentru că neștiind ce simt și de ce simt ce simt, devin cruzi și
ignorați de noi. Cresc și devin străini de ei înșiși, străini de noi și străini
de lume.
sursa foto: pixabay
Comentarii
Trimiteți un comentariu