Iubirea de sine naśte iubire!

Iubirea de sine creśte ìn fiecare din noi, aśteaptã sã-i vorbim,s-o mângâiem,s-o alintam. Degeaba facem declaraţii de iubire altcuiva,dacã încã nu ne iubim pe noi,doar vorbe goale,vorbe care ne dor sufletul,pentru cã-l secãtuim de energie śi nu-i oferim nimic la schimb. Chiar śi acea iubire care vine ìnspre noi,dacã n-o primim în suflet,ea nu ne tãmãduieśte,pentru cã ea ajunge la orgoliu,se-mpleteśte cu singurãtatea,ajunge laudã śi falã lumii,ajunge sã disparã repede,lãsând în urmã un orgoliu dureros.

Acea iubire care iese śi intrã în suflet ne înalţã pe noi în toate,dar mai ales în gânduri. Atunci când îi vorbim iubirii,se creazã o armonie între exterior śi interior,se deschid mii de gânduri śi cuvinte care-si aśteptau rândul. Sufletul nostru înfloreśte,noi înflorim ca Oameni,noi privim lumea prin prisma bunãtãţii,undeva departe de malul material pe care îl populãm mai des.

Eu am observat cum mi se ofileśte iubirea de sine śi cum rãnesc ceea ce vine în detrimentul iubirii mele. E destul sã mã trezesc dimineaţa afectatã de plânsul copiilor mei śi se schimbã totul. Tonul vocii devine unul autoritar,din gurã ies ordine śi criticã,sunt exasperatã de faptul cã nu-s ascultatã,îmi vine sã ies pe uśã śi sã nu mã mai întorc. 

E grozav cã o datã aflatã iubirea de sine,ea se lipeste de tine ca un tatuaj śi o vezi sau o auzi cum te strigã când ţi-i greu. Eu o simt cum iese cu efort printre gândurile mele obosite śi o simt intrând în puterile mele. Si-atunci dansez,mã miśc cum pot,ne batem cu pernele cu copiii sau mã spãl cu apã rece pe faţã.

Doar iubirea de sine naśte iubire,impusã sau arãtatã e chinul iubirii care te strigã s-o salvezi.

Ce am observat la mine,dar śi la majoritatea,e cã cel mai puţin timp îl avem(oferim)iubirii. Cel mai mult timp avem sã ne supãrãm,sã certãm,sã etichetãm,sã judecãm,sã ne-o otrãvim...