Jurnalul unei zâne

 Lumina, blândă și sacră, mângâie sticla ferestrei mari, se așază pe perete și se rostogolește, în mici crâmpeie, pe podea. O prind în bucăți de memorie și o țin strâns. Să n-o pierd. Într-o lume a nopții, lumina e sărbătoarea optimismului sau mai degrabă sărbătoarea speranței!  E prima dată când îl citesc pe Nabokov și nu e Lolita, e o carte jumătate poem, jumătate proză, Foc palid. Astăzi vreau să vorbesc doar despre poem. Despre cealaltă jumătate scriu altă dată.  Emoția lecturii a fost o experiență specială, dar emoția cuvintelor și sensurilor a fost o experiență post lectură. Mă întreb dacă nu asta e rolul poeziei? Să fie mai lungă decât este și să se contopească în sufletul cititorului într-un întreg de necuprins.  Vreau să remarc cu onoare și plăcere rolul important al traducătorului, în acest caz Veronica D. Niculescu. Ludmila Ulițkaia spune despre Nabokov că e un geniu și nu e ușor să-l traduci, dar eu am simțit o plăcere literară citind acest poem, în mare ...

Observ, din proprie experiență, că odată cu creșterea copiilor, crește în mine un munte de așteptări de la ei. În unele cazuri răbdarea se evaporă imediat și rămân în mână cu un pumn plin de ocară pe care o arunc peste ei, peste copilăria lor, peste încercările lor de a descoperi viața, testându-și limitele, curajul, frica și testându-mi rolul meu de mamă. Cuvintele pe care le rostesc, energia pe care o împrăștii în jurul meu nu e doar despre direcție, cât e despre sursă, e doar despre mine.   Oricât mi-aș împacheta acțiunile în cuvinte frumoase sau m-aș strecura în spatele unui paravan decorativ, vine o zi inevitabilă cu o întâlnire importantă dintre mine și...mine. Și nu mă refer la singurătate, ci la ziua aia în care-mi aud vocea, mai degrabă șoapta mea interioară. Unii o numesc intuiție, alții o numesc "o prostie", eu o numesc vocea sufletului. Indiferent de rolurile noastre sociale, de vârstă sau de trecut, de situația materială, de liniștea sufletească, orice femeie, l...

 Categoria de carte #istoriaprinochiioamenilor Cu cât mai mult mă adâncesc în istorie cu atât mai mult îmi dau seama de cât de multă răutate există......... ............................................în oameni... Istoria e despre oameni, despre fiecare dintre noi, în fiecare zi scriem istorie și aș putea să trec mai departe, ca și până acum, fără să privesc în spate, dar aleg să știu. Astfel îmi permit să înțeleg viziunile mici ale omului pentru că ele se nasc în urma experiențelor trăite. Un strigăt pe Nistru e o carte dureroasă despre războiul transnistrean din 1992. Teoretic, acest război a încetat la sfârșitul lui iulie '92, dar conflictul politic nu s-a soluționat nici astăzi. Un strigăt pe Nistru relatează povestea unui voluntar înrolat în război pentru a ajunge la iubita sa, dar totodată se scrie și istoria neamului nostru din acea perioadă.  De câte atrocități e în stare omul? De ce ne concentrăm mereu pe ceea ce ne dezbină și nu pe ceea ce ne unește? Câți copii și-au...

 Și mi-a venit să plâng... aproape din senin, asta dacă nu iau în considerare hainele împrăștiate peste tot și dezordinea. Mi-a venit să urlu ca o lupoaică flămândă, dar doar am trântit zgomotos într-un colț de cameră niște lucruri și am vorbit cu altă voce...am strigat cu alt glas. E vocea mea, dar încărcată de supărare, amară de la pelinul care s-a oprit între coastele mele și nu mă lasă să-mi răsuflu disperarea afară. Sunt eu. Peste tot. Rece și caldă. Moale ca iarba proaspătă și dură ca zidul din piatră. Departe și aproape. Aici și acolo. Afară... și mai puțin înăuntru... Asta e originea și paradoxul stărilor mele  - sunt clipă de clipă alături de mine și clipă de clipă departe de mine. Mă preocupă niște fleacuri pe care le ridic la rang de dramă și simt o profundă și agresivă nemulțumire. De sine, de tine, de ceilalți. Mintea-mi totuși e campioană, îmbracă toate stările în măști și fățărnicie. Mintea îmi seduce sufletul și ajung să cred că sunt cine vrea ea să fiu. Eu ști...

 📖 Proiectul Lazarus de Aleksandar Hemon #istoriaprinochiioamenilor  @blackbuttonbooks vă mulțumesc pentru că ați scos la lumină această carte și datorită căreia am pășit pe urmele scriitorului Aleksandar Hemon la Chișinău. Tind să fiu subiectivă în aprecierea acestei mari cărți pentru că o parte din poveste se petrece la Chișinău, iar istoria copilului evreu, Lazarus,  care a scăpat de pogromul din 1903 e de fapt o tragedie la nivel de națiune, iar pentru mine istoria e despre umanitate în general, pentru că micile istorii personale scriu marea istorie.  Aleksandar Hemon, el însuși un emigrant, reușește să împletească istoriile personale cu marea istorie și o face cu o sinceritate uluitoare care-l face vulnerabil în fața cititorului și oare nu asta oferă unei opere de artă valoare?! Scriitorul reconstruiește drumul lui Lazarus de la Chișinău la Chicago, îi oferă un trecut și o istorie, îi oferă amintiri și vise, frici și coșmaruri, iar libertatea pe care Lazarus sp...

 #citescscriitoriautohtoni  O poveste de viață împărțită de cele două maluri ale Nistrului, o poveste care-și poartă ecoul în sufletul personajului de-a lungul întregii sale vieți. Nistrul devine el însuși un personaj, am tradus toate scufundările și ieșirile din apă drept scufundări și reîntoarceri în propriul suflet, iar mâlul de la fundul râului e doar tremurul ce zace totdeauna la fundul sufletului.  Experiența războiului prin ochii unui copil e devastatoare, căutarea fratelui, căutarea tatălui devin obsedante pentru că, dincolo de patriotismul și legile războiului, există acea întregire pe care ți-o oferă familia și nimic altceva. Nici anii care trec, nici durerea care zice că se uită, omul e complet atunci când cresc sub el rădăcini, și de multe ori aceste rădăcini sunt mai importante în planul metafizic al vieții.  O carte dedicată mamei, relația mamă-copil e atât de puternică încât chemarea mamei e un fel de pace lăuntrică: "Ma-a-mă! (...) Strigătul acela a a...

 Am fost fascinată de jurnalele acestei curtezane sclipitoare din perioada Belle Epoque - Marthe de Florian! Dacă povestea lui April mi s-a părut previzibilă, atunci Marthe de Florian m-a făcut să văd cu ochii minții acele rochii spumoase, acele terase pline cu oameni și băutură și acel Paris strălucitor, care-ți oferea pe tavă tot ce doreai, un oraș al posibilităților. În Parisul Belle Epoque se adunau scriitori,pictori, arhitecți, modelieri, în căutarea inspirației și în răsfățul dezmățului.  Cartea are la bază fapte și oameni reali, iar ceea ce face scriitoarea, Michelle Gable, devine redarea autentică a unei perioade istorice demult apusă, dar și portretizarea unor personaje - emblemă ale perioadei respective. Apartamentul demimondenei Marthe de Florian a fost într-adevăr descoperit intact după 70 de ani cu toate mobilele, tablourile și lucrurile lăsate acolo. Tabloul lui Boldini este pe drept vorbind un tablou nemaipomenit de frumos, am căutat și celelalte lucrări ale pic...