Te regăsești pe tine în clipa când te pierzi / Nuntă în cer / Mircea Eliade

    Când am citit prima dată Maitreyi mi-a plăcut atât de mult încât am mai citit-o o dată și m-am îndrăgostit de Mircea Eliade, de stilul său miraculos care tămăduiește răni și dureri sufletești. În timpul liceului, Eliade și Lucian Blaga au fost scriitorii mei iubiți și acum dacă stau să mă gândesc de ce, nu știu să zic, pentru că le-am uitat operele. Acum trei ani am recitit Maitreyi și am simțit din nou acel tărâm magic pe care te duce Eliade.
Îmi place literatura contemporană pentru că în ea sunt toate aspectele care-l macină pe omul modern: nevoia de a fi autentic, rolurile sociale, efectul psihoterapiei, modurile introspective și retrospective de a privi tot ceea prin ce trecem, fragilitatea relațiilor, linia invizibilă dintre vitalitate și depresie.

  Dar iubesc literatura clasică pentru frumusețea sentimentului de iubire, care acoperă orice altă nevoie a omului modern. Poate toate provocările pe care ni le punem nu sunt decât o încercare de a trăi fără iubire, iar fără iubire nu se trăiește...
Fără iubire, sufletul moare, îmbătrânește, iar culorile își pierd nuanțele transformându-se într-un cenușiu orbitor.

Am citit Nuntă în cer în liceu, dar asta se întâmpla cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, așa că nu mai știam nimic din evenimentele cărții. Doamne, ce carte frumoasă, cum scrie Eliade.

  E de o frumusețe și de o tristețe incurabile această carte, e despre iubirea care reîntregește sufletul omului și tot ea îl frânge în două, silindu-l pe om să-și trăiască viața doar pe jumătate.


La prima vedere, cartea ar vrea să ne prezinte un șir de evenimente, dar nu e decât un monolog al sufletului, înălțat și apoi zdrobit de puterea iubirii.
În zilele noastre, iubirea e transformată, e atât de roasă de repetările neînsuflețite, încât și-a diminuat puterea. A fost invadată de independență, de confuzia dintre iubire și sex, de dovezi materiale, încât puritatea sentimentului, frumusețea și miracolul ei devin uitate. Și cum am putea noi trăi fără iubire?!
Doi bărbați, trecuți de vârsta adolescenței, trecuți prin nerăbdarea trupului de a se desfăta de plăcere, retrăiesc experiența vieții lor centrată în jurul unei singure femei, cea, care printr-o simplă privire, printr-o atingere timidă și delicată, întruchipează o lume întreagă. Cea care e și apă, și aer, și alinare, și buze, și suflet. Știți ce e minunat la cărțile lui Eliade, că el conturează cu o delicatețe uluitoare iubirea și suferința în portrete complete ale femininului și masculinului. Așa suntem întregi. Suntem făcuți din iubire și suferință, pentru a ști cine suntem și ce ne dorim. Femeia la Eliade iubește dinainte să cunoască iubirea și-l așteaptă pe cel iubit înainte să-l cunoască. Ea poate fi rece și caldă în același timp, să cheme și să respingă, să-și dorească eternitatea alături de bărbatul iubit și să fugă de el, lasându-i doar amintirea parfumului și tristețea sufletească.
Bărbatul lui Eliade iubește posesiv și în același timp sufocându-se de lipsa libertății de odinioară, încearcă să pară arogant, dar își deschide sufletul în fața femeii iubite, vrea să creeze, dar nu mai poate.

Din punct de vedere psihologic, aș spune că relațiilor, pe care le construiește Mircea Eliade, le lipsește comunicarea dintre parteneri, dar uneori, iubirea devine apăsătoare, sufocantă, goală, încât mă întreb dacă nu însăși aceasta e felul ei de a fi, felul ei de a "o repara", de a o renaște spiritual, acolo unde iubirea devine însăși viața, pentru a ne pierde doar ca să ne regăsim. Oare să fim atât de orbi încât să ne scape acest miracol printre mâini?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".