"Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă." / Sticletele / Donna Tartt

     Înăuntrul fiecărui om este o lume infinită de întuneric și lumină. În timpul crizelor, fie că-i de supraviețuire sau de identitate, de regăsire a sinelui, ne lăsăm pradă părții întunecate din noi. Pentru că e mai ușor să definim ceea ce se întâmplă decât să atribuim reacțiilor noastre un sens profund, personal. Până întâlnim primele raze de lumină. Această lumină e mai puternică decât orice altceva, chiar dacă uneori nu e decât o iluzie a luminii. O iluzie care ne poate transforma, sprijini și chiar ridica de jos. Atâta timp cât credem în ea. Dar oare credem în lumina aceasta invizibilă?!

Sticletele de Donna Tartt e o carte cu un impact major asupra mea, de parcă toate cuvintele dintre pagini s-au perindat prin conștientul și inconștientul meu și mi-au vorbit de acolo. Am simțit fiecare miros, am văzut culori, am privit ceața cenușie și am simțit mirosul umed lăsat de ploaie și de timp. L-am văzut pe Theo zdrobindu-se de asfaltul disperării în încercarea de a o reîntoarcere pe mama sa din călătoria eternă a sufletului și i-am simțit fiecare bătaie de inimă atunci când speranța și lumina, poate doar iluzia acesteia, îi invadau întunericul.

Viața e atât de imprevizibilă. Fugim la birou, avem liste de făcut, de cumpărat, de citit, de călătorit, fiecare secundă a existenței noastre nu ne mai aparține nouă, e deja planificată, împărțită, încât rareori ne permitem să ne gândim la viața însăși, la plăcerile pe care ni le oferă și la frumusețea ei. Și atunci când ne oprim din această fugă interminabilă, simțim viața asemenea unui fulg de nea, asemenea unei ploi tandre de vară, asemenea mirosului unei flori sau a jocului de umbre. Și răspunsul la toate aceste schimbări, metamorfoze interioare este iubirea, frumusețea iubirii și frumusețea a tot ce ne face sufletul să înflorească. 

După moartea mamei, Theo pleacă la Las Vegas să locuiască împreună cu tatăl său și aici viața lui se schimbă radical. Și tot ceea ce i se întâmplă acolo - droguri, absențe de la școală, alcool - este cealaltă față a iubirii - lipsa acesteia. Mi-am simțit inima cât un purice citind acele pagini, fiind mamă m-a durut tot ceea ce i s-a întâmplat. Copiii noștri nu au nevoie de control, pe care noi îl arătăm necontenit, au nevoie de iubire și manifestarea ei.
Trecerea timpului îl face pe Theo să pară un om normal, cu job și interese personale, dar lumea lui interioară îi e sfâșiată între speranță și deziluzie, între lumină și întuneric.

Lumina din viața lui Theo se compune din amintirea mamei, din iubirea imposibilă pentru Pippa și din frumusețea unică a Sticletelui - tabloul în jurul căruia se rotește întreaga existență a personajului.

Nu putem să ducem o viață întreagă dacă nu credem în nimic. Nu putem să fim cine suntem fără visele și iluziile noastre. Nu ne doboară ceea ce nu se întâmplă, cât ceea ce simțim noi. 

Donna Tartt a scris o capodoperă, unde suspansul, arta, durerea pierderilor și regăsirea unei lumini împletesc o poveste impresionantă. 

Viața lui Theo ar fi putut fi altfel în lipsa tabloului, în lipsa artei, pentru că doar gândul la tablou îi liniștea gândurile sumbre, mirosind a umezeală și mucegai. Lumina tabloului a fost colacul salvator al unui băiat de treisprezece ani, fiind martorul aproape direct al morții mamei sale.

În timpul lecturii acestei cărți, am trecut printr-o multitudine de sentimente, de la tristețe la dezamăgire, de la deziluzie la speranță, de la întrebări fără răspuns la suspansul evenimentelor. Și toate aceste sentimente nu au nicio legătură cu scrierea însăși, cât cu experiențele de viață ale personajului. Și nu pot să nu mă întreb, ca mamă, cum poate face față un copil cu toate aceste pierderi, inclusiv cu pierderea propriului sine. Și nu pot decât să mă minunez de inteligența cu care e scrisă această carte, de raportul de întuneric și lumină cu care sunt construite personajele, de frumusețea cu care este redată arta ca fiind mai mult decât artă. 
"Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă". / Nietzsche.