Jurnalul unei zâne

      Acasă e locul celor mai frumoase amintiri. Indiferent de anotimpul de afară, acasă este întotdeauna cald, soare, miroase-a pâine coaptă și-a nuci verzi. Acasă este o portiță mică, verde, pe care intră dorul și iese nostalgia, parfumând cu mirosul copilăriei totul în jurul său. Doamne, ce frumos e acest acasă! Câmpuri verzi, pline cu cele mai minunate flori, lanuri întregi de floarea-soarelui,murmur de izvor și o liniște care calmează și cele mai agitate gânduri. ...mi-am amintit cum alergam prin iarbă și ne făceam coronițe din flori, cum ne ascundeam după copaci și ne țineam răsuflarea să nu fim găsiți. Cum ne întindeam pe spate și priveam norii pufoși, cum fugeam după vaci și le alungam din lanurile cu porumb. Îmi amintesc de oamenii obosiți, dar întotdeauna cu un zâmbet pe chip, cum se grăbeau acasă când se-nsera. De rugul din seara Paștelui și de minutele lungi în care priveam uimiți focul. ...am știut că vreau să merg neapărat pe câmpurile noas...

       Săptămâna trecută am finisat cursul din cadrul grupului terapeutic " Fiţi femei, deveniţi femei, rămâneţi femei" şi simt şi astăzi un dor nostalgic. Pentru că mi-a plăcut foarte mult, pentru că sunt îndrăgostită de psihologie şi de sufletul uman, pentru că m-am simţit conectată la puterea mea, pentru că am vorbit despre suflet, energie, feminitate, yoga, fără să fiu privită cu nedumerire şi neînţeleasă.          La început, recunosc, mi-a fost foarte frică să particip la o terapie de grup. Cum să am eu curajul să vorbesc despre sentimentele şi emoţiile mele, păi, cu siguranţă că mă judecă toată lumea de-acolo?! Şi-apoi mă gândeam că frica asta de a mă deschide mă va impune să tac, să nu recunosc nimic şi ziceam că e doar pierdere de timp şi bani. Păi, zic eu, are rost să vă spun cum mi s-au spulberat toate îndoielile după prima şedinţă. Am simţim imediat că sunt în locul potrivit la momentul potrivit. Am rămas plăcut surprins...

       Se spune despre copii că sunt oglinda părinţilor, în sens că ajung să fie ceea ce au văzut în familie. Astăzi totuşi vreau să mă opresc asupra altui aspect şi anume faptul că ei sunt oglindă pentru părinţi.        Niciun alt eveniment nu a avut un impact atât de major asupra personalităţii mele decât naşterea copiilor.  Am trăit bine mersi înainte de a avea copii fără necesitatea sau măcar dorinţa de-a mă cunoaşte mai bine sau de-a mă înţelege. Faţă-n faţă cu copiii am ajuns să fiu cea adevărată. Uneori, m-am speriat de mine, eu, care credeam că sunt sensibilitatea şi timiditatea întruchipată,tunam şi fulgeram şi eram gata să distrug orice cu furia mea, dar alteori m-am văzut atât de bună şi iubitoare şi atât de fericită din cele mai mici lucruri încât plângeam de fericire. Copiii au puterea incredibilă de a trezi în noi emoţii şi sentimente diferite de cum credem noi că suntem capabili să oferim. Eu n-am văzut în mine atâta ...

      În ultimul timp vorbesc mai mult cu mine decât despre mine. Încep să mă redescopăr şi îmi place această activitate şi mă bucur să ştiu că noi toţi suntem diferiţi, dar iubirea ne apropie şi ne transformă în variante mai bune ale noastre. Paradoxal, dar această transformare ne apropie de fapt de esenţa noastră ca oameni.      Iubirea ne face să fim aşa cum suntem noi de-adevăratelea: buni, iertători, generoşi, empatici, copilăroşi, veseli, amabili, prietenoşi etc. Iar atunci când petrec timpul cu mine, păşesc în locuri neexplorate din mintea şi sufletul meu. Eu, care am fost tot timpul o băieţoasă convinsă, încep să ador tocurile, rochiile, rujurile, parfumurile... ...şi n-am fost niciodată de-a dreptul băieţoasă, am ales să fiu ca să mă adaptez mai uşor în societate. Eram plină de coşuri, iar stilul masculin pe care l-am adoptat nu mă impunea să fiu frumoasă. ...pentru că nici nu mă credeam frumoasă... Arătam de parcă îmi acceptasem perioada ...

      O să încep cu o declaţie de iubire: m-am îndrăgostit de această carte, un bărbat pe nume Ove şi-a făcut loc în sufletul meu şi-mi zâmbeşte ori de câte ori mă gândesc la el.      E o carte pentru fiecare din noi, e atât de bine scrisă, e atât de nobil combinat umorul cu durerea încât n-are cum să nu te sensibilizeze. Nu inundă în metafore, hiperbole sau alte figuri de stil. E atât de simplă, luminoasă, sufletistă. Am râs împreună cu Ove de cred că m-a auzit toată scara, iar o dată am plâns de-atâta râs de mi-a curs rimelul pe toată faţa şi se uita soţul meu la mine şi nu înţelegea nimic. M-a durut enorm în unele locuri... E o carte despre iubirea elegant de simplă, despre pierdere, despre puterea de a colora mai departe în nuanţe vesele golurile negre din suflet. Ove este un bărbat de 59 de ani " e genul de om care, dacă nu te place, te-arată cu degetul, uite-aşa, de parc-ai fi vreun hoţ." Ove locuieşte singur într-o casă cu etaj, cu vecinii...