Emoţiile nu mor niciodatã!

Am observat cã de când a ĩnceput grãdiniţa,copiii au devenit mai frustraţi,mai capricioşi,nervoşi,iar de cealaltã parte,noi ĩi mai gãsim ši destul de iritanţi.
Mi-e fricã sã mã dezmeticesc din inconştienţa mea ĩn aceastã situaţie,pentru cã simt c-acolo e-un bulgãre enorm de durere.
Aceastã schimbare majorã pentru noi toţi,pe de-o parte ei acumuleazã durere nouã,cãreia trebuie cumva sã-i facã faţã,iar pe cealaltã parte eu cu durerea mea veche,cu emoţii ce nu mor niciodatã,formeazã un zid rece ĩntre noi. Niciodatã nu m-am gândit c-o sã dau dovadã de-atâta lipsã de rãbdare şi empatie.
Mã dor enorm aceste situaţii,cu atât mai mult cã nu asta ĩmi doresc ca pãrinte.
Am o fricã a mea,care se trage ĩncã din durerea mea veche legatã de grãdiniţã.
Ştiu cã nu-mi plãcea sã dorm acolo şi refuzam categoric sã mãnânc unele mâncãruri.
Eu am mers prima datã la grãdiniţã la un an śi douã luni!,destul de micã pentru o independenţã cât de cât vizibilã şi destul de conştientã sã simt despãrţirea de mama.
Anume aceastã durere a despãrţirii mã doare şi pe mine acum. 
Mama mi-a spus cã am fost o fetiţã cuminte la grãdiniţã,dar ce nu ştie nimeni e greutatea acelui cuminte,sub care se ascund atâtea emoţii neĩmpãrtãşite,ĩngropate. Şi uite acum acele emoţii vor sã iasã sã le vãd,sã le vindec.
Mama ĩmi spunea cã nu prea mâncam la grãdiniţã şi parcã-mi sunã ĩn urechi:" o sã rãmâi flãmândã dacã nu mãnânci acest terci".
Astfel,timp de trei sãptãmâni,de când merg copiii la grãdiniţã,mãnânc fãrã saţ,mi-e foame tot timpul. Eu de fapt atunci nu mâncam pentru cã nu-mi plãcea mie acea mâncare,ci pentru cã nu era loc pentru ea,eram prea plinã de suferinţã si dor de mama,"prea cuminte"eram.
Acum,ca sã pot ţine ascunse acele emoţii care au renãscut,mãnânc,sã nu mã gândesc cumva la ele,ronţãiala devine un scut,mã mint şi ronţãi(de parc-ar avea mâncarea acest efect).
Mã limitez ĩnsã ĩn a da o fugã la frigider şi mã-ndemn sã dau o fugã printre gânduri.
Mã-ntorc la fetiţa de un an şi douã luni,nu prea luatã-n seamã,pentru cã "ea e bravo,e cuminte" şi-i ìnţeleg durerea despãrţirii de mama. Mi-aş dori sã plâng aceastã durere,ca sã mã eliberez,dar nu ştiu cum s-ajung la ea,cu toate cã simt ĩn mine acea durere neexprimatã. "Eşti ĩn siguranţã,ĩi spun,poţi sã plângi! Nu o sã mori de foame,eşti liberã sã mãnânci cãt vrei,eşti liberã sã nu mãnânci nimic. E corpul tãu,tu te simţi cel mai bine!"
Ĩncã lupt s-o conving cã nu o sã rãmânã flãmândã,ĩncã mai caut pricine sã plãng.
Sãptãmâna trecutã educatoarea mi-a spus "copiii au fost astazi bravo,au fost cuminţi". 
Am intrebat-o cum au fost cuminţi?
"Nu au plâns" mi-a raspuns.
Dupã 30 de ani,exact aceleaşi criterii definesc un om,iar plânsul rãmâne a fi pendulul dintre "un copil cuminte" şi "un copil obraznic".
Mã strãdui sã le dau acasã verde la plâns ši la eliberarea furiei,pentru cã uneori sunt "prea cuminţi" la grãdiniţã!
Sursa foto: zazzle.com

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

O îmbrăţişare pentru fiecare. Impresii după încheierea terapiei de grup.