Jurnalul unei zâne

    Ieri am fost cu băieții în parc, nu că ar fi asta vreo noutate, dar mi-a cam dat întrebări atitudinea mea de ieri. În parc nu era multă lume, oricum noi ne străduim să ne izolăm cât putem. Băieții erau cu bicicletele. Mi-am pus de acasă o carte în rucsac.  Oricum, o carte am aproape întotdeauna la mine, dar foarte rar citesc în parc, foarte rar citesc când ies undeva cu copiii. În acel timp vreau să mă bucur cât mai mult de timpul petrecut împreună, dar și de frumusețea naturii. Eu sunt una dintre fiicele naturii!  Totuși, la un moment dat, am deschis cartea să citesc o pagină, două. Eram cu un ochi în carte și cu unul la băieți. Tot ceasul cât am stat acolo m-am comportat de parc-aș fi fost un polițist care dirijează circulația: "mai încet", "nu te grăbi", "oprește-te", "fii atent" etc. În drum spre casă au început să mă năvălească întrebările. Încerc să am o relație de prietenie și încredere cu copiii, le ofer libertatea alegerii și ex...

    Universul dostoievskian este universul psihologic al conștiinței omului. Omul nu doar se naște, crește și deprinde anumite capacități de existență într-o societate care militează pentru oameni supuși, tăcuți; omul își permite să simtă, să gândească de sine stătător, omul își permite să se definească de restul oamenilor, are curaj să meargă împotriva curentului și să spună ce gândește. Astfel de oameni populează universul dostoievskian. Dostoievski nu creează personaje bune sau rele, el umanizează personajele sale, ele parcurg labirintul vieții lor, ele cred, greșesc, iartă, urăsc, se împotrivesc, se supun, se tem, se chinuie, iubesc! Poate oare o singură faptă necuviincioasă să salveze umanitatea? Ce forță există pe lume care poate purifica sufletul omului? Acestea sunt întrebările pe care și le adresează necontenit personajul central al cărții, Raskolnikov. El este tipajul omului inadaptat, omul care, de fapt, la nivel metafizic, ridică alte întrebări care țin de crim...

Cât timp îi trebuie omului pentru a se cunoaște? Mă întreb și caut răspuns, un răspuns care știu că nu există, dar mă întreb într-o stare în care minimalismul cunoștințelor mele se ciocnește cu multitudinea de lucruri pe care-aș vrea să le cunosc. Un alt om, o altă idee, un alt fel de a vedea lucrurile mi se par întotdeauna mai bune decât ale mele. N-am fost niciodată încrezătoare în mine însămi. Am avut momente în care mă priveam în oglindă în scutul meu strălucitor, dar am avut mai multe momente când cerșeam viziuni, păreri, de parcă lumea mea n-ar putea funcționa fără vocea celorlalți. Îmi arunc apă rece peste față și lupt zilnic cu o parte din mine care este construită din frică, îndoială, rușine,vină. Sunt la vârsta la care n-ar trebui să-mi mai pese de această parte din mine, dar totodată sunt la vârsta la care mă gândesc conștiincios la ce sunt dincolo de toate decorurile părerilor.   Trebuie să recunosc că e destul de anevoios drumul spre sine, doar în teorie sună frumos...