Conflictele dintre frați - la limita nervilor, la startul unei noi gândiri

-Eu primul am ajuns!
-Nu, eu primul am ajuns!
-Eu! Nu tu. Tu ești ultimul!
-Eu nu sunt ultimul!
Începe să plângă, îi curg lacrimile șiroaie, se indreaptă spre fratele său, îl înșfacă de piept și îl împinge să cadă.
Celălalt, la rândul său, începe și el să plângă și îl mușcă de umăr pe micul agresor.
Se declanșează un adevărat conflict, fiecare țipă cu tot glasul, dar niciunul dintre ei nu renunță.
Mă apropii de ei în viteză și simt cum o iau razna.
Îi despart și-i întreb țipând de ce se bat, de ce nu pot să se joace fără să  se bată. 

Evident că fiecare are dreptatea lui, fiecare vrea să fie primul și înțeleg acest lucru mai târziu, în timp ce beau ceaiul de mentă și melissa.

Nu pot să gestionez conflictele. Nu am putut niciodată și până nu demult, nu mi-a păsat de acest lucru.
Dimpotrivă, tot timpul evitam conflictele, le ignoram, eram gata să merg cu mine însămi la orice compromis, numai să nu fiu mărul discordiei.
Nici măcar atunci când am avut dreptate, n-am putut să duc în spate puterea unui conflict. Mă pierd și încep să plâng, chiar dacă nu sunt vinovată.
De curând mi-am dat seama că ignorarea conflictelor nu este cea mai bună cale. Copiii au fost cei care m-au îndrumat să-mi revăd viziunile.

Copiii au tot timpul conflicte, se bat, se ceartă, vor să fie primii, lideri, să nu fie niciodată învinși. Se supără unul pe altul din cele mai banale motive, se bat cu multă furie și agresivitate, se bat în joacă, au și momente când sunt prost dispuși și nu pot să fie dulci și zâmbitori, pentru că noi asta le cerem.

Eu rar mi-am trăit furia și tot ce am ascuns sub zâmbete drăguțe și amabilitate exagerată se răsfrânge acum asupra copiilor. 
Ajung să mă aprind ca un chibrit, dar mi-am propus ca în acest an să fiu mai conștientă și mai aproape de mine, astfel încât am ajuns să mă întreb într-o zi: de ce reacționez? De ce nu acționez?
Undeva, în ceață, am găsit bucăți de răspuns și am înțeles anumite situații, mai mult de atât,  le-am văzut acum altfel.
Atâta timp cât zâmbeam super drăguț și mă dădeam în amabilități, în gândul meu eram haină și răzbunătoare, rea cu acei oameni cărora le zâmbeam. Acum am înțeles că nu ei erau problema, eu aveam răspunsurile, eu eram sursa principală.
M-am electrocutat la gândul că transmit această moștenire emoțională copiilor, pentru că uneori, în timpul crizelor lor de furie, mă văd pe mine.
Gemenii, oricât de asemănători ar fi, ei sunt două personalități diferite, cu gusturi diferite, cu talente diferite, cu deprinderi diferite.
 Fiecare dintre ei are nevoie de propria experiență, chiar dacă pe moment această experiență este una culinară, de exemplu. Astfel că e inutil și inacceptabil să le cer să fie la fel, să mănânce la fel, să se trezească la aceeași oră etc.

Fiecare copil are dreptul la propriile amintiri, visuri, griji, relații. 

Ei sunt diferiți, dar există între ei o legătură fenomenală, în calitate de soră, o să spun că nici frații cu vârste diferite nu au formată această legătură, nu atât de puternic mă refer, dar asta nu-i împiedică să nu fie rivali uneori.
Copiii se bat uneori în joacă, pentru că mișcările corpului, energia, posibilitatea de a-l învinge pe celălalt este un fel de cunoaștere a lumii. Rareori, aceste jocuri cu bătăi se termină tot sub puterea jocului. De cele mai multe ori, aceste jocuri declanșează în conflicte.
 Înainte mă gândeam să-i las să vadă ce se întâmplă dacă se bat, fiind și asta un fel de răzbunare ( nu mă ascultă, lasă-i să știe ce li se poate întâmpla).
Acum însă, mi-am dat seama de un lucru important, da e bine ca ei să învețe să-și rezolve singuri conflictele, dar pentru asta au nevoie de un model, or eu până acum îi învățam să ignore conflictele, la fel ca mine.

Conflictul este o oportunitate de a învăța multe lucruri. Anume în astfel de situații, ajungi să înveți compasiunea, răbdarea, asumarea, iertarea și expunerea punctului de vedere, indiferent că ești vinovat sau nu.
Doar cei ce nu învață, nu greșesc!
Cum reacționez acum la conflictele lor?
 Dacă nu mi se declanșează sindromul premenstrual, atunci, mă apropii de ei, îi iau pe ambii lângă mine și le spun să-mi povestească ce s-a întâmplat. Normal că încep să vorbească amândoi odată, dar facem cu rândul, azi tu primul, mâine el. Sau îl las să vorbească pe cel mai supărat dintre ei.
Dacă sunt în perioada ciclului menstrual, furia și agresivitatea mea continuă încă mult timp după ce ei s-au împăcat deja.
Pentru că știți ce e cel mai interesant, ei se ceartă și se împacă imediat, fără resentimente și nevoia de răzbunare.
Învăț să le accept certurile, îi ajut să-și spună părerea, mă strădui să nu-i las să-și facă rău, dar cel mai mult învăț să accept asta.
...dar asta nu înseamnă că n-o să mai fiu cum am fost, eu întotdeauna o să rămân un pic cum am fost, așa e natura.
Și mai învăț să nu cred despre mine că sunt o mamă rea dacă ei se bat, se ceartă, se înfuriază. Acestea sunt emoții care merită să vadă lumina zilei, cu măsură bineînțeles, pentru că doar astfel devenim autentici!
Să aveți copii sănătoși și să știți că ceaiul de mentă și melisa se potrivește perfect cu ciocolata neagră)



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Interpreta Aurica Cordineanu își deschide sufletul în cadrul proiectului "Telenești, îți ducem faima!"