O cãlãtorie spre mine!!!
Am fost dintotdeauna un om liniştit,rãbdãtor,tãceam când trebuia sã tac,tãceam şi-atunci când trebuia sã vorbesc,nu prea ceream nimic,nu prea mã ofeream cã na,eram prea ruşinoasã,zâmbeam când ĩmi venea sã-mi rup pãrul din cap sau sã i-l rup altcuiva,dãdeam din umeri când mã-ntreba cineva ce-mi doresc.(((
Ĩn tot acest timp,duceam un rãzboi cu toatã lumea ĩn interiorul meu:
* " De ce se uitã aşa la mine?"
*" De ce vorbeşte aşa cu mine?"
*" De ce nu mã place?"
*" De ce el/ea mã dispreţuieşte?"
*" De ce fac şi munca ei/lui?"
Aceste mii de ĩntrebãri pline de nemulţumire şi ofticã mã secãtuiau,mã goleau de respect,prieteni,iubire.
Tot timpul mi se pãrea cã toţi au ceva cu mine,nu se uitã frumos,nu vorbeşte politicos,nu m-ajutã etc.
E crunt acest rãzboi,pentru cã creazã portrete ale oamenilor pe baza neajunsurilor noastre. Aceste portrete,de multe ori duşmãnoase ( ìn cazul meu )le vedeam ĩn locul persoanelor respective. Nu vedeam ajutorul lor,zâmbetele,energia lor frumoasã,pentru cã eu comunicam cu oameni inventaţi nu cu oameni adevãraţi.
Ĩn lumea mea interioarã se ducea o luptã crâncenã ĩntre mine şi ...mine.
Ĩmi alesesem deja un rol pe care-l jucam aproape natural şi pentru care mã dispreţuiam,ĩnvãţasem sã fiu o victimã şi eram tot timpul o victimã.
Când trebuia sã ies dintr-o ĩncurcãturã o fãceam pe victima,când trebuia sã rãspund la ĩntrebãri o fãceam pe victima.
Cel mai cumplit moment a fost atunci când gândeam ca o victimã,ĩn momentele mele de singurãtate,de introspecţie. Mã pierdusem şi pãrea sã nu m-afecteze.
Acum 2 ani m-am ìntrebat din nou " de ce?",era primul meu " de ce?" adresat mie:
*" De ce reacţionez astfel?"
*" De ce sunt de acord?"
" De ce nu plâng când vreau sã plâng,de ce tac când am cevs sã spun?"
Acesta a fost startul meu ìn a mã cunoaşte pe mine. Acesta a fost momentul meu de glorie ĩntre dezechilibrul meu fizic şi moral.
De-atunci mã-ntreb pe mine ĩn primul rând " de ce?" şi-apoi ĩi ĩntreb pe oameni,ĩncã ĩnvãţ s-o fac direct,fãrã ocolişuri,fãrã apropouri...
Ĩncã rup de pe mine masca mea de victimã,care s-a prins bine,dar s-au schimbat multe ĩntre timp. Oamenii din viaţa mea au cãpãtat alte roluri,vorbele lor nu mai sunt pentru mine bombe nucleare. Am conştientizat mult ajutor primit,nu le-am spus decât unora dintre ei,dar gândurile mele de mulţumire şi iertare zboarã la toţi. Pe alţi oameni am simţit cã trebuie sã-i scot din gândurile mele şi parcã de la sine au ìncetat unele relaţii.
Am ĩnceput sã fiu eu,e greu,e plin de filosofii,plin de paradoxuri,plin de priviri curioase,de momente când mã simt ciudat,dar sunt ĩmpãcatã cu mine şi asta reprezintã farmecul care mã-mpinge spre mine.
Ĩmi vine de multe ori s-o fac pe victima şi trag de mine sã fiu eu,chiar dacã par anapoda.
O mai fac uneori pe victima,pentru cã drumul spre mine nu ţine o lunã sau 2 ani,e pentru totdeauna.
Mie-mi place cum sunt eu şi-aş vrea sã gãsesc putere-n mine sã nu mã mai sfiesc cu timiditatea sau imperfecţiunea mea,ci pur şi simplu sã mã-mprietenesc cu ele,cu mine!!!
Ĩn tot acest timp,duceam un rãzboi cu toatã lumea ĩn interiorul meu:
* " De ce se uitã aşa la mine?"
*" De ce vorbeşte aşa cu mine?"
*" De ce nu mã place?"
*" De ce el/ea mã dispreţuieşte?"
*" De ce fac şi munca ei/lui?"
Aceste mii de ĩntrebãri pline de nemulţumire şi ofticã mã secãtuiau,mã goleau de respect,prieteni,iubire.
Tot timpul mi se pãrea cã toţi au ceva cu mine,nu se uitã frumos,nu vorbeşte politicos,nu m-ajutã etc.
E crunt acest rãzboi,pentru cã creazã portrete ale oamenilor pe baza neajunsurilor noastre. Aceste portrete,de multe ori duşmãnoase ( ìn cazul meu )le vedeam ĩn locul persoanelor respective. Nu vedeam ajutorul lor,zâmbetele,energia lor frumoasã,pentru cã eu comunicam cu oameni inventaţi nu cu oameni adevãraţi.
Ĩn lumea mea interioarã se ducea o luptã crâncenã ĩntre mine şi ...mine.
Ĩmi alesesem deja un rol pe care-l jucam aproape natural şi pentru care mã dispreţuiam,ĩnvãţasem sã fiu o victimã şi eram tot timpul o victimã.
Când trebuia sã ies dintr-o ĩncurcãturã o fãceam pe victima,când trebuia sã rãspund la ĩntrebãri o fãceam pe victima.
Cel mai cumplit moment a fost atunci când gândeam ca o victimã,ĩn momentele mele de singurãtate,de introspecţie. Mã pierdusem şi pãrea sã nu m-afecteze.
Acum 2 ani m-am ìntrebat din nou " de ce?",era primul meu " de ce?" adresat mie:
*" De ce reacţionez astfel?"
*" De ce sunt de acord?"
" De ce nu plâng când vreau sã plâng,de ce tac când am cevs sã spun?"
Acesta a fost startul meu ìn a mã cunoaşte pe mine. Acesta a fost momentul meu de glorie ĩntre dezechilibrul meu fizic şi moral.
De-atunci mã-ntreb pe mine ĩn primul rând " de ce?" şi-apoi ĩi ĩntreb pe oameni,ĩncã ĩnvãţ s-o fac direct,fãrã ocolişuri,fãrã apropouri...
Ĩncã rup de pe mine masca mea de victimã,care s-a prins bine,dar s-au schimbat multe ĩntre timp. Oamenii din viaţa mea au cãpãtat alte roluri,vorbele lor nu mai sunt pentru mine bombe nucleare. Am conştientizat mult ajutor primit,nu le-am spus decât unora dintre ei,dar gândurile mele de mulţumire şi iertare zboarã la toţi. Pe alţi oameni am simţit cã trebuie sã-i scot din gândurile mele şi parcã de la sine au ìncetat unele relaţii.
Am ĩnceput sã fiu eu,e greu,e plin de filosofii,plin de paradoxuri,plin de priviri curioase,de momente când mã simt ciudat,dar sunt ĩmpãcatã cu mine şi asta reprezintã farmecul care mã-mpinge spre mine.
Ĩmi vine de multe ori s-o fac pe victima şi trag de mine sã fiu eu,chiar dacã par anapoda.
O mai fac uneori pe victima,pentru cã drumul spre mine nu ţine o lunã sau 2 ani,e pentru totdeauna.
Mie-mi place cum sunt eu şi-aş vrea sã gãsesc putere-n mine sã nu mã mai sfiesc cu timiditatea sau imperfecţiunea mea,ci pur şi simplu sã mã-mprietenesc cu ele,cu mine!!!
Comentarii
Trimiteți un comentariu