Plânsul a fost eroul săptămânii

         În ultima săptămână, copiii au plâns mai mult ca niciodată. Ce drăguţă am fost să cred că plâng mai mult atunci când sunt bebeluşi😉😊.
Plâng mult şi la 2 ani, şi la 3, la 4 nu ştiu cum o să fie, dar o să vă spun, cu siguranţă.
        În aceste zile le-a fost greu să plângă, mai mult îşi arătau nemulţumirea prin aruncarea obiectelor, prin loviturile unul altuia, dar şi mie, prin muşcături şi prin foarte multă miorlăială, care sapă adânc în răbdarea mea.

Din aceste considerente am hotărât să-i ţin acasă săptămâna aceasta.
Mi-am dorit să-i ajut să se descarce de aceste tensiuni adunate.
Am mers în parc mai ales că vremea a fost minunată, am fugit prin frunze, ne-am scăldat în ele, am adunat frunze şi conuri. Am cutreierat toate terenurile de joacă din regiunea noastră. Am mâncat îngheţată. Am râs mult. Au plâns din-te-miri-ce.
Ajungeam acasă mult după ora de culcare la amiază, nici nu-i mai culcam. În altă zi, au adormit singuri pe la 16.30, rupţi de o oboseală super plăcută.

Seara plângeau, uneori pe rând, uneori într-un concert sincron. Într-o seară am plâns şi eu cu ei, eram obosită, eram sensibilă la fiecare sunet care semăna a plâns.
Îi strângeam în braţe şi plângeau de-adevăratelea, cu nesaţ, iar eu preferam să tac, să-i ascult şi să-i mângâi.
Alteori, nu aveam răbdarea să-i ţin în braţe şi să ascult şi le trăgeam atenţia cu diferite jocuri sau chiar cu desene animate.
Încet încet, au început să iasă din mlaştină, iar eu o dată cu ei. Eram toţi trei mai bucuroşi, mai uşori, mai veseli.

Cred că am avut nevoie toți trei de acest timp petrecut împreună. Ei ca să poată găsi siguranța și acceptarea să plângă atât cât au nevoie și să-și manifeste comportamentul care scoate din sărite, iar eu ca să pot spăla nemulțumirea care pusese stăpânire pe mine. Si am ajuns să mă bucur de ceea ce simt, nu de ceea ce văd, acea bucurie care vine natural din noi. Cât e de greu să asculți un copil plângând de zece ori pe ceas. Câtă răbdare ne trebuie. Dragi mame, mă-nchin în fața răbdării și iubirii noastre! 
Astăzi dimineaţă când ne pregăteam să mergem în parc, ei s-au certat şi s-au bruscat unul pe altul. Se apropie de mine amândoi şi caută căldura şi mângâierea mea. I-am îmbrăţişat pe amândoi şi eram gata să stric ziua spunându-le să înceteze, când unul dintre ei mă întreabă:
" mama, da de la plâns creştem?"
Primul gând mi-a fost să le spun că nu cresc, că or să rămână mici.
Ştiţi cum m-am transformat automat în mama grijulie, gata să le asculte plânsul?
 Am zâmbit de înţelepciunea lor naturală, i-am îmbrăţişat mai strâns la piept şi le-am spus:
" da, de la plâns tot creşteţi, la fel ca şi de la râs, sărit în sus, dormit, mâncat, plimbat!"
       A fost o săptămână grea. O singură dată am cedat şi am ţipat la ei ca un dragon şi le-am spus că m-am săturat de plânsul şi nemulţumirea lor și nu mai știu ce să mai fac.
Dar a fost o săptămână din care am învăţat multe alte lucruri, importante pentru armonia relaţiei noastre.
....în secret vă spun totuşi, că sunt foarte obosită şi abia aştept să meargă luni la grădiniţă.

sursa foto: pixabay
                 arhiva personală

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Interpreta Aurica Cordineanu își deschide sufletul în cadrul proiectului "Telenești, îți ducem faima!"

Cele mai importante întâlniri ale vieții