Jurnalul unei zâne

Îmi place să contemplu oamenii. Să rescriu în capul meu viețile lor. Nu mă interesează ce poartă sau cum miros. Le prind privirea atunci când ei o aruncă spre ceva, le urmăresc gesturile, mișcările și în capul meu începe povestea. Nu sunt un interlocutor foarte interesant, de multe ori prefer să ascult tăcerea și mă emoționează apusurile, căderea unei frunze, verdele crud al ierbii. Astfel am învățat destul de devreme să-mi radiografiez propria viață. Am dus tristețea până la extreme, dar am și transformat o clipă de bucurie într-o fericire lungă. Am învățat că viața e foarte puțin despre ceea ce se vede și e aproape totul despre ceea ce simțim, despre lumea noastră interioară. Însăși viața nu are un tipar exterior universal, dincolo de aspectul fizic ce mai numim viață? Poate dacă așezăm pe hârtie aceste 5 litere, oare se deschide ceva în fața noastră, oare asistăm la trecutul și prezentul vieții, și fără să ne dăm seama, și la viitorul vieții? Pentru că în acel moment se dezlănțuie m...

 Am avut o experiență de neuitat cu această carte. Am citit-o lung. La început nu eram în stare să conectez oamenii din carte, reveneam, reciteam. Apoi mi-am zis de ce să nu mă las în voia cuvintelor? Și m-am lăsat. Cuvintele suave, cuvintele grațioase m-au purtat pe valurile vieții mele. Am închis ochii și am văzut întunericul, m-am speriat, am deschis ochii și m-au speriat valurile reci, forța lor, am coborât de pe valuri în miezul cuvintelor, iar orgoliul meu și-a dorit să sfarme valurile, să le ogoiască forța. A fost luni, a fost duminică. A fost vară, a fost iarnă. M-am lovit de stânci și-am plâns de deznădejde. Mi-am strâns lacrimile și mânia în pumn. Nu știu ce-mi veni, dar am dus pumnul spre inimă. La amiaza vieții, am stat pe mal și-am admirat frumusețea valurilor liniștite, broderia încrețită a mării. Am sărit în apă, să simt mirosul visurilor mele, să prind în palmă speranța vieții și să mă las purtară de valul care mă duce lin pe apă.  O scriere impecabilă, o scrie...

 Uneori, în timp ce încerc să adorm, mă gândesc la tine. Cum ar fi fost? Mă gândesc la tine doar la timpul trecut. Inima mea nu te-a luat în prezent, doar amintirea trecutului și acesta e cel mai mare dar pe care mi l-a făcut întâlnirea noastră. Tu ai rămas în trecut. O amintire, de cele mai multe ori, uitată. Nu te-am purtat în gândurile mele, nu te-am găsit în visurile mele, nu te-am urât, nu te-am blestemat. Ai venit în viața mea ca o ceață de toamnă, care durează, care îndeamnă la visare,la o hibernare a emoțiilor, oprite în cel mai mare șuvoi de iubire, dar care se risipește la un moment dat lăsând un cer senin și o vizibilitate clară.  Nu scriu aceste rânduri despre tine, ele sunt despre mine. M-am schimbat, m-am transformat într-o femeie mai luminoasă pentru care viața nu înseamnă o simplă aprobare, ci este o acceptare a mea, cu toate părțile din mine. Cu tot ce am ascuns de mine, de parcă aș putea uita, cu tot ce nu am vrut să fiu. Sunt eu. Înainte de toate, sunt doar ...