Jurnalul unei zâne

        Acum 4 ani, când am pornit în călătoria către mine, mi s-a părut un fleac de scurtă durată.         Ce puteam să aflu despre mine? Eram blândă, introvertită, răbdătoare, caldă, prietenoasă, băieţoasă şi iubitoare de cărţi. Iar de-adevăratelea din tot ce credeam că ştiu despre mine e că sunt iubitoare de cărţi, restul - mască, rol, mască. Cu fiecare pas pe care-l parcurgeam îmi era mai tare frică de ce era să descopăr. Pentru că mă dezgoleam de bunătate şi dădeam peste egoism, săpam printre blândeţe şi găseam toane de furie, udam prietenii şi creşteam singurătate.  ...iar peste tot durere... ...durerea propriilor gânduri, durerea de frică, de ruşine, de păreri, de dreptul la propria părere. Eram într-un hău, culmea, săpat de mine, cu rahat umplut, iar la suprafaţă plantat cu flori şi copaci, înalţi şi umbroşi, să nu mă vadă nimeni. Şi murea toată flora mea, pentru că o fi rahatul bun cernoziom, dar tot pământul e mama tutur...

     Iertarea aduce lumina în vieţile noastre, dar nu e întotdeauna uşor să înţelegem acest lucru. Pentru că undeva în suflet doare foarte tare, iar de multe ori durerea lungă împietreşte sufletul. E nevoie măcar de-un strop de iubire... Mama şi fiul se întâlnesc de  2-3 ori pe an. De fiecare dată se lasă cu ceartă, cuvinte grele şi lacrimi înghiţite spre satisfacerea orgoliului.      Mama are 85 de ani, fiul are 58 de ani, dintr-o parte s-ar părea că relaţia dintre ei e bazată pe respect şi iubire. Ca martor direct, observi cu uşurinţă că ceea ce este între ei nu este relaţie, stau ambii la fundul propriului hău, aruncând cu pietre unul în altul. Femeia a crescut 3 băieţi, bărbatul a părăsit-o pentru alta când cel mic a făcut jumătate de an. Flăcăii sunt născuţi la interval de un an, doi fiecare. Reiese că femeia cu bărbatul au fost împreună 5 ani. 5 ani care şi-au pus amprenta pe toţi ceilalţi ani din viaţa fiecăruia. 5 ani transformaţi în...