Jurnalul unei zâne

    Când eram în anul 4 de facultate, m-am îndrăgostit orbește de un bărbat care avea o atitudine indiferentă față de mine. Într-o noapte, pe la ora 1, i-am declarat dragostea mea, lângă ușa unei mame care nu-și putea adormi puiul. Puțin mi-a păsat de plânsul copilului, eu eram cu sufletul pe dos în fața unui bărbat, care nici nu știa cum mă cheamă. La un moment dat, am început să-i gătesc, să-i spăl șosetele și să mă prefac că avem o relație. Nu am nicio amintire frumoasă cu acest bărbat pe care l-am curtat timp de doi ani, poate doar multă recunoștință, pentru că am învățat enorm de multe lucruri din indiferența sa. Eu am ales să rămân alături de el, să tac în fața convorbirilor deschise cu alte fete, să-l aștept noaptea târziu până vine de sub alte plapume. Eu am ales să fiu tratată fără respect, fără un   gram de iubire... Eu am ales să mă înec în acea mlaștină a durerii din iubire... De ce? Pentru că m-am mințit timp de   2 ani de zile...

       Sâmbătă a fost ziua mea de naștere. Am primit multe cuvinte frumoase și le-am integrat pe toate în mine, ca să pot fi la fel de surprinsă și recunoscătoare tot anul împrejur.  Fiecare an din viața mea mă transformă și mă bucur enorm să observ că direcția e din ce în ce mai provocatoare și mai seducătoare.        Pe mine nu mă întreabă multă lume ce vârstă am, deaceea atunci când rostesc cifra anilor mei, mă simt cam ciudat, de parcă n-aș vorbi despre mine. Mi-am dat seama de acest lucru, atunci când am fost întrebată ce cifră să fie scrisă pe tort, am rostit 33 și parcă nu eram eu acolo, era o noutate pentru mine. Am ajuns acasă din oraș și după ce s-au stins luminile, după ce s-a făcut liniște, mi-a venit acest gând. Mi-am zis să stau în compania lui să văd ce-o să iasă. În spatele acestei cifre, era multă rușine, multă frică de trecerea anilor, multă dorință de a rămâne veșnic tânără, multă teamă de bătrânețe, dar cum...