Jurnalul unei zâne

Mergeam spre casã. Ne ĩntorceam de la grãdiniţã. Eram doar eu cu ei,ĩi ţineam de mânuţele lor mici şi ĩncãlzeam degeţelele reci,pentru cã nu vor sã-şi punã mãnuşi. Le-am spus cã mergem la magazin sã cumpãrãm fãinã. -Ce sã facem?,mã ĩntreabã intr-un glas. Le-am spus cã astãzi trebãluim ĩmpreunã la bucãtãrie şi facem biscuiţi cu forme de care vor ei. -Eu maşinã -Eu corãbioarã -Eu steluţã -Eu tot steluţã. Când am ajuns ĩn dreptul unei groape adânci sãpatã,ĩmprejmuitã cu un gard de siguranţã,au uitat de biscuiţi. M-au luat la ìntrebãri: cine a pus gãrduţu?, cine a sãpat?. Unu zicea cã excavatorul care sãpase era portocaliu,celãlalt ĩmi spunea"era negru,mama". Le-am spus cã ambii au dreptate,pentru cã excavatorul era portocaliu cu negru. Mergem mai departe. La un moment dat se lãsã tãcerea ĩntre noi. Apoi,am primit de departe cea mai frumoasã intrebare - Da mama ce a fãcut pân'bãieţeii la gãdiniţã? Oooo,nu vã spun,m-am topit de iubire ca un fulg de nea. Mi-a spus ...

Asearã am adormit foarte târziu,ĩmi doream sã adorm,dar nu se prindea deloc somnul de mine. Simţeam starea aceea de greu pe dinãuntru. Mi-am zis  cã probabil interioritatea mea mã invitã la un dialog.  M-am retras ĩn altã camerã şi am aprins lampa de masã. Mi-am luat o carte cu mine,ĩn caz cã mi se pare prea grea discuţia,sã mã cufund ĩn câteva pagini ale ei. Ştiam şi ce nu-mi dã pace. De un timp,mã gândesc mult la relaţiile mele,ĩn special cele cu copiii şi cu soţul,dar şi cele cu familia,cu prietenii,şi cele virtuale. Mã preocupã enorm faptul cã ĩncerc sã mã eschivez ca participant activ la construirea lor şi mã retrag pe fotoliul spectatorului😞. Ĩn teorie ştiu ce-aş putea sã fac,sã prefac,sã repar,sã cresc,ĩn practicã dau nas ĩn nas cu epuizarea,cu amânarea,cu lipsa dorinţei. Am stat pânã pe la 2 ,eu şi goliciunea gândurilor mele... ...şi am gãsit rãspunsul... Ceea ce ne diferenţiazã atât de mult pe noi de copii este ENTUZIASMUL!!! Acel entuziasm cãnd erau de doar 50 c...

Am avut o pãrere proprie aproape ĩntotdeauna. Uneori o rosteam atât de ĩncet cã nu eram deloc auzitã,uneori ĩi ĩnghiţeam cuvintele,iar atunci când prindeam curaj s-o scot la luminã,renunţam repede la ea. Aproape ĩn fiecare context ĩn care-o rosteam era cineva care-şi apãra propria pãrere. Am avut o fricã enormã sã-mi susţin pãrerile,mi se pãrea un motiv perfect sã se ĩncheie prietenii,sã fiu luatã-n zeflemea sau sã fiu consideratã o neintelectualã( ca sã nu zic proastã😉). Când mã contraria cineva,mã fâstâceam pe loc,mã simţeam vinovatã,ĩntoarcem cuvintele,numa'sã fiu de-acord cu interlocutorul meu. N-am avut nimic de câştigat. Prieteniile care-au fost sã se termine,s-au terminat de la sine,dacã eram luatã-n zeflemea putea fi oricare motiv,atât doar cã mi se spunea sau se spunea despre mine cã sunt o timidã,o nehotãrâtã sau chiar o mutã. M-a durut enorm. A ĩnceput sã prindã contur pãrerea mea dupã cãsãtorie,când omu' mã-ntreba " tu ce pãrere ai?". Cum adicã sã merge...

Am avut o zi groaznicã,acea zi care nu te lasã sã adormi pânã nu se face pace ĩn capul tãu. Am avut ziua ceea ĩn care mã simt vinovatã de nu mã mai vãd. Dupã o noapte ĩn care am dormit pe bucãţi cât sã-i fiu alãturi unuia din copiii mei,care tuşea neĩncetat,a urmat o dimineaţã matinalã,cu mult prea multe cereri de genul "fursecului rupt"(Aletha Solter). Am ţipat ĩncât mã zgârâia ĩn gât şi am etichetat cum nu am mai fãcut-o vreodatã. Am plâns ĩmpreunã,ei din cauza limitelor mele reci şi autoritare,eu din cauza sentimentului de vinovãţie care urma ordinelor mele. Chiar m+am ĩntrebat de ce aceste sentimente de vinovãţie,de conştiinţã nu preced cumva celor câteva clipe de furtunã. Dupã aceea ne-am ĩmpãcat,mi-am cerut iertare...,dar nu m-am ĩmpãcat eu cu mine... Mã gândesc de ce au fost aşa capricioşi,nemulţumiţi,supãraţi...de fapt eu eram aşa,eu m-am vãzut prin ei,prin acea oglindã care transmite multe informaţii. Am fost obositã dupã o noapte mai puţin dormitã,am fost supãr...