Cum poți să-i zici unei mame că iubitul ei copil este rău, obraznic, neascultător?

    Cum poți să-i zici unei mame că iubitul ei copil este rău, obraznic, neascultător?
Să ne oprim o clipă și să ne gândim ce se întâmplă în sufletul acelei mame? Pornește o luptă între dezamăgire și furie. Moare respectul de sine și se ascund toate emoțiile sub zidul numit rușine.
      Nu e ușor să fii mamă. E mai greu decât credem, uneori e peste puterile noastre, alteori ne vine să cedăm, dar bucuria pe care o simțim privindu-i pe copiii noștri e mai presus de orice durere și tristețe.
Și la un moment dat toată această bucurie se demolează sub cuvintele „copilul tău este foarte obraznic, nu ascultă deloc, se suie-n cap”. Și-atunci se năruie o lume-ntreagă peste noi.

Trecem cu vederea aceste cuvinte, dar doare oricum. O mamă doarme puțin, dar și atunci când doarme își veghează copiii. O mamă e foarte obosită chiar dacă a stat toată ziua acasă cu copiii. O mamă se gândește mai mult la ei decât la sine și ar da orice să-i știe sănătoși și fericiți.  Mama uneori e furioasă pentru că așa e natura emoțiilor, și marea uneori e agitată, și vântul uneori nebun...
De ce să arătăm cu degetul spre mame, spre copiii lor „obraznici”?
Fiecare mamă își iubește în felul său copilul, cum știe ea mai bine. Da, sunt mame prea obosite, prea tinere, prea neiubite, prea sărace și prea suferinde. Nu arătătorul este indicat ci înțelegerea și ascultarea. Un om tăcut, care suferă, spune mai multe prin tăcerea sa, decât prin mii de cuvinte. 
Asta nu înseamnă că nu își iubește copiii, ba da, doar că nu știe cum să facă față prăpastiei care-o desparte de copii, distanței dintre ea și sufletul său rătăcit, pentru că acolo unde caută înțelegere găsește judecată, asprime și cuvinte care dor...
Asta nu înseamnă că avem dreptul să-i spunem că are copii obraznici, mai mult îndepărtăm malurile.
Pentru că tindem, inconștient, spre perfecțiune și ne pierdem în mânie și rușine în acele vorbe dureroase.
Dacă i-am spune unei lupoaice sau unei leoaice că puii lor sunt răi și foarte obraznici, cred că n-ar rămâne pe noi loc neatins de colții și ghearele lor.
Când mi se spune despre copiii mei că se suie în cap sau că sunt prea rușinoși, îmi desfac aripile ca un vultur ca să-i apăr, dar în suflet rămâne o durere, că nu sunt destul de bună. Asta ofilește...

     Știți că se întâmplă minuni când le spunem copiilor, oamenilor cât sunt de minunați, de buni, de frumoși. Noi toți înflorim și ne îndreptăm direcția spre soare. Nu un comportament îl definește pe un om, omul din om e definitoriu.
Noi putem fi mai buni!!!

sursa foto: pixabay

Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Teleneşti,ĩţi ducem faima!!!

Decalogul unei mãmici de gemeni!