Jurnalul unei zâne

Viaţa mea e doar despre mine,despre alegerile mele,cuvintele mele,gândurile mele. Mulţi ani la rând,inconştient,mi-am lãsat viaţa sã mi-o trãiascã alţii. Sau trãiam eu cum voiau alţii. Mi se pãrea demn sã le urmez sfaturile,ĩndrumãrile. Nu zic,am avut parte de multe sfaturi frumoase,cãrora şi azi le-am rãmas fidelã,dar am avut parte şi de mult disconfort personal. Aşa cum mi-am dorit sã nu se supere niciodatã nimeni pe mine,am fãcut-o pe-a lor. Viaţa noastrã e doar despre noi. Se trec mult prea repede anii noştri,ca sã-i dãruim altor crezuri,altor acţiuni. Suntem unici,suntem excepţionali,suntem buni oratori,dar doar ĩn gândurile noastre . Din teama de a nu supãra pe cineva,renunţãm la noi. Şi nu iese nimic bun din asta,pentru cã trãim ĩntr-o veşnicã agitaţie,ĩntr-o continuã fricã,nesiguranţã. Viaţa mea e despre mine. I-am cedat de multe ori cârma altora,pentru ca apoi sã mã gândesc rãu despre acei oameni,cãrora pur şi simplu le-aş fi putut refuza accesul. Mã simt mai mult o copi

Pentru a avea relaţii armonioase cu prietenii,copii,soţ(ie),familie e necesar sã avem clãditã o relaţie cu noi ĩnşine. Pentru cã aşa cum sunt eu cu mine,sunt şi cu ceilalţi. Doar cã eu cu mine nu prea sunt ĩntr-o relaţie,cel puţin pânã acum n-am avut nicio idilã cu mine ĩnsãmi. Astfel,nici cu ceilalţi n-am prea ştiut sã interacţionez,de multe ori n-am fost eu cea care mã simt. Mi-am pus de multe ori sarcina de a mã cunoaşte mai bine,dar tot de atâtea ori am abandonat acest ţel. Gãseam prea multã fricã ĩn mine,prea puţin curaj,prea multã rãutate,invidie,egoism,ruşine. Asta mã speria pânã-n transpiraţii. Nu! Nu! Nu! Nu puteam sã fiu ce simt,cun eram pe dinãuntru,trebuia sã rãmân aşa cum mã formasem,nu puteam sã renunţ la mãştile personalitãţii mele. Era prea riscant. Asta ar fi ĩnsemnat sã pierd prieteni,legãturi,aprecieri,sã fiu judecatã(de parc-aşa nu sunt),sã fiu luatã ĩn derâdere,sã fiu o cioarã albã. De ceva timp am hotãrât sã sap adânc ĩn mine. De multe ori ĩmi vine sã las totul

Mã tot gândesc ĩn ultimul timp cât de tare ne distruge propria fricã. Are o putere incredibilã asupra noastrã. Mulţi ani la rând mi-a fost fricã de tata. Tata nu m-a bãtut niciodatã,dar ĩmi transmitea o fricã care-mi ĩnnegrea minţile. Ceea ce se dorea a fi respect nu a fost altceva decât fricã. Fricã care a ĩngheţat sentimente,vorbe,ĩnţelegere. Fricã care a tulburat mintea mea atâţia ani transformându-se,pe perioada adolescenţei,ĩn urã,nepãsare,nepreţuire. Fricã care a rãcit ceea ce trebuia sã fie cãldurã,afecţiune,iubire. Ştii ce m-a fãcut sã m-agãţ de bãrbaţi cãrora nu le trebuiam? Da! ĩn primul rând verdeaţa din capul meu,dar şi exemplul de bãrbat din copilãria mea. Tata! Frica mea faţã de el a ridicat un zid al fricii ĩntre noi. El nu se apropia din neştiinţã,poate şi din aroganţã,eu nu m-apropiam din fricã. Am crezut cã e normal recele ãsta bãrbãtesc. Mã acomodasem cu el şi ĩn relaţia cu tata,şi ĩn relaţia cu foştii mei iubiţi. Mi-era fricã sã nu distrug rãceala dintre noi,sã n

Astãzi e despre mame...care ne aşteaptã tot timpul... Ea aşteaptã sã sune telefonul. Mai iese afarã,se aşeazã pe prispã şi priveşte ĩn ograda care pãrea micã odinioarã. Acum e mare,curatã şi...pustie. Tresare la fiecare zgomot de maşinã. Se-mbujoreazã când aude lãtratul câinelui,dar e doar o pisicã. Nu se supãrã,dar o doare aşteptarea asta,o dor bãtrâneţile care i-au furat energia trupului,sãltatul paşilor,puterea mânilor. Pentru ea nu conteazã cã-i opt martie,ea ašteaptã-n orice zi,orice orã,orice clipã. Ea nu vrea flori,nu vrea cadouri,ea vrea sã-şi vadã copiii,sã-i audã,vrea sã-i ştie sãnãtoşi,sã-i ĩmbrãţişeze la piept şi sã le spunã " bine aţi venit acasã". Intrã ĩn casã,se aşeazã pe laiţã şi se uitã la fotografii tremurând de dor. Latrã câinele,aude vorbe ĩn ogradã. Au venit toţi,ĩi pupã mâinile şi schimbã unii cu alţii lacrimi de dor. Copiii aleargã ìn ogradã. " Dupã masã mergem pe stadion sã jucãm fotbal,aici e micã ograda"spune nepotul cel mare. &q